Boc, lucrat de propriii miniştri? Sau...?!

Ana Pauker şi cu Dej au băgat spaima-n burghezi. Vlădescu şi cu Şeitan bagă presa în canal.

Nu se mai îndoieşte nimeni că e foame de bani la buget, dar cu siguranţă sunt puţini cei care credeau că vremea sintagmei “noi muncim, nu gândim” poate avea efecte devastatoare chiar şi după 20 de ani de la momentul enunţării ei în spaţiul public. Comuniştii au omorât în deceniile V şi VI ale secolului trecut intelectualitatea română consacrată în interbelic.

 

Scriitori, jurnalişti, artişti şi liber-profesionişti au fost închişi la Sighet, Gherla, Jilava sau Aiud pentru ca ulterior să ajungă la stuf, în Deltă, sau la lopătat, la Canal. Noua putere comunistă nu avea nevoie de oameni cu spirit liber şi nici de indivizi care să gândească şi să mai şi vorbească, educând masa de muncitori şi meseriaşi transformaţi în simpli proletari ori brigadieri de frunte sau de ţărani transformaţi în colectivişti, tractorişti, excavatorişti şi buldozerişti. Ţara te voia prost. O masă amorfă care să poată fi condusă spre cele mai înalte culmi ale progresului socialist, bază a unei societăţi multilateral dezvoltate.

 

Presa interbelică a fost decapitată, iar marile ziare ale vremii - Universul, Curentul, Timpul, Cuvântul, Dimineaţa, Adevărul - au fost închise. Şi atunci, la fel ca acum, au existat destule voci care să nu vadă mai încolo de dispariţia din spaţiul public a concurenţei sau a îndepărtării unor directori de ziare influenţi, dar şi extrem de controversaţi. Pentru cei rămaşi ca favoriţi sau doar toleraţi ai noului regim, bucuria ieşirii de pe piaţă a unor astfel de personaje a fost mai puternică decât emoţia şi spaima dispariţiei libertăţii de exprimare la nivel general în Republica Populară România.

 

 Sigur că orice comparaţie cu vremurile actuale nu poate fi decât forţată şi pur teoretică. Un simplu exerciţiu de imaginaţie. Cu siguranţă, modalităţile de acţiune după 60 de ani s-au perfecţionat. Astăzi, criza economică globală şi reacţia aproape firească a companiilor de a-şi reduce cheltuielile şi, implicit, şi bugetele de publicitate au ca efect şi dispariţia din spaţiul public a multor instituţii media. Sigur că rămâne şi întrebarea firească dacă aceste instituţii, ziare, reviste, radiouri sau televiziuni, erau construite profesionist şi competitiv pentru a se constitui şi în centre de profit, nu doar de influenţă?!

 

 Dar asta este o altă discuţie. Cert e că astăzi, Guvernul vine şi încearcă să impună noi biruri asupra unor instituţii deja secătuite masiv de criză. Introducerea unui CAS ca taxă suplimentară, de 20,8% pentru angajator şi de 10,5% pentru angajat, ar duce la o majorare de 31% a impozitului pe care angajatorul, instituţie media, îl va plăti lunar statului pentru fiecare jurnalist în parte. Adică, pentru ceea ce produce fiecare jurnalist cu creierul său. La asta s-ar adăuga o creştere de la 6% la 16% a impozitului pe care angajatul, jurnalistul, îl va plăti anual statului pentru banii încasaţi în urma contractului de cesiune aferent. Potrivit MediaSind - federaţia jurnaliştilor români, şi Romedia-asociaţia patronatelor de presă din România, de această măsură ar urma să fie afectaţi minim 80.000 de jurnalişti care astăzi sunt plătiţi cu sau şi cu cesiune drepturi de autor.

 

 Măsura ar fi o nouă lovitură dată presei din România, care se află într-o situaţie extrem, extrem de grea. O lovitură poate mortală! Cu toate acestea, domnii miniştri Vlădescu şi Şeitan, primul - ministrul Finanţelor, şi cel de-al doilea, ministrul Muncii, au declarat ieri că: “Sunt de acord cu impozitarea drepturilor de autor” -Sebastian Vlădescu, impozitare care, de altfel, se face şi astăzi, dar cu un procent mai scăzut, de doar 10+6%.

 

Asta în timp ce ministrul Muncii, Mihai Şeitan, declara: “Vrem ca angajatorul să plătească CAS la contractele pentru drepturi de autor şi convenţiile civile. Este una dintre soluţiile propuse în cadrul proiectului Legii Pensiilor, care va fi trimis în următoarele două - trei săptămâni la Parlament”. Acum un an, premierul Emil Boc a salvat presa dintr-o situaţie similară atunci când ministrul Pogea l-a folosit pe liderul sindical Bogdan Hossu, de la Cartel Alfa, pentru a impune o măsură asemănătoare.

 

întrebarea este dacă Emil Boc mai înţelege importanţa existenţei unei prese puternice drept garanţie a democraţiei. Pe vremea când stătea mai mult între studenţi şi jurnalişti decât între lighioane de Dâmboviţa şi miniştri reşapaţi, ca Vlădescu sau Şeitan, înţelegea importanţa unei prese puternice. Care în vremuri de criză trebuie chiar şi sprijinită de stat, după modelul Franţei, Italiei sau Marii Britanii. Acum, sincer, nu mai ştiu.. Unii oameni se mai schimbă în viaţă. Tragem nădejdea că Emil Boc nu s-a schimbat totuşi într-atât şi va acţiona pentru sprijinirea presei, şi nu pentru îngroparea ei.