Modul în care se desfășurau conversațiile noastre casnice era de toată minunea. Bunicii vorbeau între ei doar ungurește, fiindcă perioada de maghiarizare forțată din vremea copilăriei lor îi obligase să frecventeze școli cu predare în limba maghiară. Cu mama mea, vorbeam românește. Dar amândoi învățasem și ungurește, pentru a putea comunica cu bunica, a cărei limbă română era delicios de stâlcită și de aproximativă. Vă puteți deci imagina cum sunau la noi în casă conversațiile de seară, în românește, ungurește și ușor pudrate cu câteva cuvinte armenești.
Ceea ce atunci era un act de normalitate a devenit pentru mine un atu. Bunica mea nu înceta să-mi repete: „Ahany nyelvet tudsz, any ember vagy" („Câte limbi știi, atâția oameni ești"). Dictonul acesta m-a ajutat pe căi nebănuite chiar: înțelegând perfect limba maghiară, dar folosind doar limba română, am fost mereu în preajma unor unguri care foloseau între ei limba lor maternă, fără să știe că eu le înțeleg cuvintele. Și, sensibilizat de atitudinile abrupte ale celor intoleranți, am căscat mai bine urechea și am făcut o constatare neașteptată: niciodată, dar niciodată, nu am surprins vreo conversație în care să se facă afirmații disprețuitoare sau defăimătoare despre români.
Din memorie îmi țâșnește o amintire de alt calibru: eram la coadă la pâine (tineri cititori, nu vă mirați, se întâmpla zilnic!) împreună cu un cunoscut solist al Operei Maghiare din Cluj. Conversam în română, desigur. La un moment dat, sosește un alt maghiar, care începe o conversație în maghiară. Distinsul cântăreț a făcut un gest care mă emoționează până în ziua de azi: traducea în română întrebarea celuilalt, formula răspunsul în română și pe urmă îl adresa interlocutorului său în limba maghiară. Vreți o dovadă mai bună de minunată și luminoasă conviețuire?
Acesta era spiritul în care, în acest colț binecuvântat de lume, Transilvania, trăiam cu toții împreună. Nu pot decât să mă gândesc cu o oarecare nostalgie la acele momente, văzând zâzania și dihonia care s-au strecurat între români și unguri. Mă doare să se ajungă acolo încât, după o conviețuire de aproape un mileniu, ungurii din Transilvania să nu mai simtă că aceasta este și țara lor. Mă doare să văd suporteri înrăiți și inculți ai unei echipe de fotbal scandând împotriva ungurilor, cerând alungarea lor din țară.
Mă doare să văd din nou, pentru a nu știu câta oară, politicieni care cer desființarea partidului etnic al ungurilor. Mă doare, fiindcă unii dintre cei mai dragi prieteni ai mei sunt unguri, fiindcă unii dintre cei mai prețuiți colaboratori ai mei sunt unguri, iar tensionarea atmosferei în casa noastră comună este unul dintre cele mai otrăvite daruri pe care istoria ni-l poate rezerva. Dar, păstrându-ne capul limpede, trebuie s-o spunem, această tensionare n-a apărut din senin, este rezultatul acumulării unor conjuncturi istorice defavorabile, care se pot exprima cu putere în noul context, democratic și european.
Să trecem în revistă lista acestor conjuncturi istorice defavorabile:
1. Ungurii sunt ultima națiune majoră sosită în Europa, la finele marilor valuri migratoare care au alimentat cazanul supraîncărcat al acestui mic continent. Ei și-au croit loc cu sabia între gepizi, avari, franci, slavi și români. Pentru a legitimiza prezența ungurilor în Câmpia Panonică, învățații lor au întreținut legenda, total incorectă istoric, a unei filiații din teribilii huni ai lui Attila. Adevărată sau nu, această legendă a întreținut o atitudine de superioritate care nu a făcut bine relațiilor ungurilor cu vecinii europeni și a dat apă la moară următoarei întâmplări nefavorabile.
2. Ungurii consideră că Tratatul de la Trianon le-a adus grave deservicii, prin sfârtecarea națiunii maghiare. Ei ignoră că anii de după primul război mondial au fost anii în care s-a rescris masiv harta Europei centrale și de est, cuvântul de ordine fiind dezmembrarea imperiilor și constituirea, forțată chiar, a statelor naționale unitare. În toate teritoriile „pierdute" de Ungaria ungurii erau și au rămas minoritari și, să nu uităm, statisticile erau mult influențate de regimul de maghiarizare forțată dintre 1864 și 1910. Bunicul meu, originar din familia românească Lazăr din Purcăreți (Sălaj), a fost obligat să urmeze școli ungurești, fiind rebotezat Lazàr, și - probabil - considerat ungur cu ocazia recensămintelor.
Nostalgia trecutului imperial mai bântuie încă, ca un abur fierbinte, sufletul colectiv al maghiarimii. După ce și-au croit drum cu sabia în teritoriile și în istoria Europei, ungurii trăiesc încă cu ochii ațintiți înafara granițelor trasate de puternicii continentului, fapt care-i împinge mereu să aibă atitudini pe care statele din jur le consideră neprietenoase sau intruzive (cum este acordarea de cetățenii maghiare cu toptanul, fapt care face ca minoritarii unguri să fie considerați neloiali în țările de baștina). La fel cum aceste state, prin administrațiile lor, prin clasele lor politice, prin opiniile lor publice, nu au învățat cum trebuie să respecte dorințele, interesele și demnitatea puternicelor minorități maghiare. Aici ticăie adevărata bombă ungurească, nu în gestul exaltat al unor indivizi îmbuibați de atâtea drepturi încât să-și închipuie că rezolvă ceva rănind câțiva cetățeni aparținând etniei majoritare.
În Transilvania, care găzduiește, prin forța realității istorice, cea mai importantă minoritate maghiară din lume, situația a stat până acum într-un echilibru destul de sigur. Aceasta este o bază solidă pentru a clădi și un viitor sigur, în care să putem uita de ambițiile de mărire hrănite de fantasmele trecutului (oare pentru care motive opinia publică românească nu este oripilată de obsedanta afișare, cu ocazia sărbătorii naționale, a hărții României Mari?). E timpul să ne desprindem privirile de la hărțile trecutului și să lăsăm Ungariile Mari și Româniile Mari acolo unde le este locul: în istorie. Un trecut fără nostalgii, un prezent fără fantasme, un viitor fără bombe.
