Valoarea intrinsecă, precum și universalitatea creației sale, nu mai trebuie demonstrate. În pozele luate în atelierul său îl putem vedea modest și sobru, cu barba hirsută și țigara care se fumează singură între degete, întocmai ca oricare meșter sătesc care se gândește agale la forma pe care trebuie s-o dea unui obiect de maximă importanță, cum ar fi pragul unei case sau o masă la care mai mult se visează decât se sporovăiește... În urmă cu un secol, când România își începea drumul în modernitate, Brâncuși era un artist pe deplin afirmat, care zguduia din temelii canoanele artelor plastice, artist original care și-a permis să refuze primirea în atelierul corifeului Rodin: „Nimic nu crește în umbra arborilor mari".
Un astfel de artist, un astfel de om a fost Brâncuși. Deși operele sale sunt găzduite de cele mai importante muzee ale umanității sau sunt cu gelozie păstrate în cele mai bogate colecții particulare, noi nu am încetat să-l simțim român, suflet din sufletul nostru. Ansamblul monumental de la Târgu Jiu, care adăpostește Poarta Sărutului, Masa Tăcerii, Coloana Infinitului și Aleea Scaunelor, este cea mai impresionantă lucrare plastică pe care o adăpostește România și una dintre cele mai remarcabile realizări la scară mondială. În rest, în țară există mult prea puține opere ale celui mai important artist plastic pe care România l-a lansat în universalitate, artist care și-a înțeles pe deplin menirea: „Eu am făcut piatra să cânte pentru Omenire". O mână de opere la Muzeul de Artă din Craiova, incluzând o copie după celebra „Domnișoara Pogany", și o singură lucrare la Muzeul Național de Artă...
În consecință, oportunitatea de a aduce în patrimoniul național și în circuitul public o lucrare importantă precum „Cumințenia Pământului" ar fi trebuit să fie un prilej de mare bucurie și de mobilizare pentru nația română. Nație ai cărei membri, foarte de curând, cu ocazia sărbătorii naționale, s-au declarat în masă mândri de țara lor, mândri că sunt români, postând de zor pe mediile de socializare tot felul de declarații festiviste. Și mă întreb: ce fel de naționalism sănătos poate fi acesta, dacă el este inclus în prețul abonamentului de internet? Un naționalism decent ar fi acela în care ești gata să faci un mic efort pentru binele general... cum ar fi, de pildă, să donezi 10 lei pentru cumpărarea lucrării lui Brâncuși întru glorificarea trecutului și înfrumusețarea viitorului. Să admitem, cu toată tristețea cuvenită, că nu tot românul își permite să-și rupă de la gură suma respectivă; acesta a și fost motivul pentru care am donat în numele a 100 de români, pe deplin încredințat că în această țară, plină de patrioți de Facebook, se vor găsi măcar 200.000 de persoane care să facă un gest similar.
Vezi să nu! Colecta publică a dus la un rezultat de toată rușinea. Încâlcit în hățișurile birocratice ale capitalismului de operetă, guvernul nu a putut nici el aloca suma necesară achiziționării lucrării (mai mult chiar, nerușinații săi detractori l-au acuzat pe prim-ministrul Dacian Cioloș că, prin această achiziție, patronează o mânărie de proporții), ultima evoluție în acest rușinos dosar fiind aceea că guvernul a hotărât ca toate donațiile private făcute să poată fi restituite până la finele anului 2017.
Și astfel s-a mai spart un vis frumos. Națiunea română și-a confirmat din nou statutul de bidonvil cultural; românii au refuzat să plătească pentru achiziționarea unei lucrări care se așază la temelia ființei lor naționale o sumă echivalentă cu o treime din cel mai ieftin abonament lunar la o televiziune prin cablu. Abonament prin care au acces la tot felul de gunoaie culturale, la tot felul de găselnițe media, făurite pe alte meleaguri, pentru a le umple creierele și a le lua banii. Abonament prin care urmăresc cu pasiune bătălia politică internă în care, cu sfântă nerușinare, penalii „noștri" se luptă cu penalii „lor" pentru accesul la marele jaf al banului public. Abonament prin care sunt învățați, precum copiii docili, ce să mănânce, cu ce să spele și cu ce să se vopsească pe păr.
Ce să aștepți de la o astfel de națiune, atât de slugă zeului consumului deșănțat? Nu banii ne lipsesc; sunt sigur că cel puțin jumătate din membrii acestei „patriotice" națiuni ar fi putut rupe de undeva 20 de lei, pentru achiziționarea unui simbol atât de important al creativității naționale. Se pare că românii preferă să-și plângă în continuare de milă uitând că, în ciuda nenumăratelor adversități și neîmpliniri, România este acum mai civilizată, mai evoluată și chiar mai bogată (în primul rând prin averile, mici sau mari, ale cetățenilor săi) decât oricând în istoria sa. Numai în felul acesta se poate explica cum o plângoceală sinistră, citită împleticit de un actor beat (asta era starea lui adevărată? așa cerea rolul?...), a putut fi vizionată, probabil și apreciată, de 8 milioane de români, care parcă vor să facă priveghiul unei țări care, pe fond, nu are nevoie de lacrimile lor aiurite și panicarde, ci de iubirea și de încrederea lor.
În ciuda gustului amar pe care mi-l lasă acest episod de ratare și întreagă această situație de melodramă ieftină, nu voi cere înapoi banii pe care i-am donat. Sper ca ei să servească cumva, poate din ei să se pună gresie într-un salon de spital, sau să se cumpere bănci într-o școală... Numai așa voi avea sentimentul că merit frumoasa diplomă primită drept atestare a donației, pe care totuși am s-o scot din rama în care cu mândrie am pus-o. Și numai așa voi avea sentimentul că, mai presus de indiferența și de stupida plângoceală a conaționalilor mei, mi-am exprimat în acest mod, ușor mercantil, aprecierea și iubirea pentru acest minunat artist, pentru care trebuie să ne arătăm mândria în fiecare zi a anului, nu numai în festivul 1 Decembrie. Și numai așa voi avea sentimentul că-l merit pe deplin pe cel care a zis, pentru a ne explica elanul său creator: „Nu putem să-l ajungem niciodată pe Dumnezeu, însă curajul de a călători spre el rămâne important."
Brâncuși e al meu! Și, chiar dacă nu-l meritați, este și al vostru...
