De pildă, unei familii care are un credit ipotecar la banca respectivă, luat neinspirat acum 4-5 ani, îi vine să spargă toate vitrinele agenţiilor din oraş, pentru că îşi dă seama că profiturile-record se fac pe seama privaţiunilor la care trebuie să se supună ca să nu rămână pe drumuri. Dacă, obişnuiţi cu frenezia consumistă, oamenii noştri şi-au permis şi luxul unei maşini de familie, atunci benzinarii care decid creşterea sistematică a preţului combustibililor sunt şi ei, în mod firesc, demni de dispreţul cel mai profund. Păi, dacă anunţarea unor profituri-record îi enervează atât de mult pe clienţi, de ce nu le-or ţine secrete? De ce nu se bucură de bănet în linişte, eventual după ce vor fi plătit mătănii pentru sănătatea fraierilor care le asigură bunăstarea?
Este foarte simplu: pentru o companie care evoluează pe piaţa liberă, rezultatele financiare bune atrag investitorii, convinşi că managementul îşi face bine treaba şi profiturile pot creşte şi mai mult, în condiţiile unor bugete de investiţii sporite. Fireşte că nimeni nu o să investească fără o perspectivă de câştig cât mai mare şi cât mai sigur, iar asta e la mintea cocoşului. În definitiv, indiferent de scală, aşa gândim cu toţii. Ştirile bune, despre profituri, investiţii, extinderi, creşteri ale cifrei de afaceri, noi acorduri petroliere, noi câmpuri de explorare cu perspective nemaivăzute, declaraţii de susţinere din partea liderilor politici, toate sunt momeli uneori suficiente pentru ca investitorilor de pe burse să le crească interesul pentru acţiunile unor companii.
Marea majoritate a companiilor din lume interesate de industria gazelor de şist sunt listate la bursele americane şi canadiene. Pentru a-i convinge pe investitori de profitabilitatea investiţiilor în explorări, dezvoltări, cercetări şi exploatări ale acestor zăcăminte, au umflat sistematic estimările privitoare la cantităţile de gaze recuperabile. După un foraj de explorare, au stabilit cantitatea recuperabilă într-o unitate de timp şi au înmulţit-o cu durata de exploatare a unei sonde convenţionale şi cu numărul de sonde dorit în perimetrul respectiv. Cifrele obţinute sunt uriaşe şi complet false, din cauza metodei neverificate. De aici, optimismul afişat de americani până nu demult, privitor la consumul de gaze al SUA asigurat pe următorii 100 de ani la o adică doar din câteva zăcăminte din Pennsylvania şi Ohio. Culmea, aceste estimări supraevaluate în unele cazuri cu 90% sunt cifre oficiale ale autorităţii de profil din SUA (EIA - Energy Information Administration), care şi-a externalizat activităţile de cercetare-explorare tocmai unor subsidiare ale marilor giganţi din industria energetică. Cu ajutorul acestor date, obţinute cu complicitatea directă a autorităţilor, companiile au atras fonduri masive din partea investitorilor de la bursă şi a băncilor de investiţii, cu scopul de a le folosi în exploatarea mult-lăudatelor depozite în formaţiuni de şist. Cum până şi corporatismul trece prin stomac, aceste trucuri de PR şi marketing, care nu au nimic de-a face cu realitatea inginerească şi geologică, au securizat poziţiile top-managerilor şi au săltat semnificativ bonusurile periodice primite de aceştia.
New York Times a frunzărit câteva mii de pagini de documente referitoare la gazele de şist, inclusiv documente interne ale unor companii din industrie, rapoarte ale agenţiilor de stat şi studii realizate de auditori independenţi, majoritatea nefiind destinate uzului public. Încă din 2008-2009 era clar pentru oamenii din industrie că gazele de şist nu vor fi niciodată mai mult decât un nou prilej pentru o bulă speculativă, precum s-a întâmplat cu ipotecile din SUA. Frenezia care a cuprins America de Nord începând cu acei ani a făcut ca preţurile gazelor pe piaţă să scadă într-atât de mult, tocmai ca urmare a ştirilor exagerat de optimiste, încât forajele în şisturi au ajuns complet neprofitabile. În toamna trecută, au fost semnalate incendii uriaşe la câteva câmpuri de exploatare din Dakota de Nord şi Ohio, unde gazele de foraj expulzate împreună cu ţiţeiul exploatat tot din formaţiuni şistoase erau aprinse intenţionat, cu toate daunele de rigoare produse mediului, întrucât costurile cu captarea, depozitarea şi transportul lor nu erau recuperabile prin vânzarea pe piaţă. În cele din urmă, cantităţile şi mai ales duratele de viaţă ale puţurilor de foraj s-au dovedit mult supraevaluate, producţia de gaze a fost semnificativ mai mică decât se sperase, iar puţurile-model care ofereau debite uriaşe în primele zile de exploatare au secat rapid. Un studiu din 2010 al companiei Petrohawk Energy arăta evoluţia scăderii producţiei de gaze la câteva din puţurile forate în Louisiana şi estul Texas-ului, în câmpurile de exploatare Haynesville, una dintre zonele cele mai lăudate pentru bogăţia în hidrocarburi de şist: în primele săptămâni de exploatare, cantitatea produsă este remarcabilă, dar după un an, producţia scade cu 82% faţă de cea iniţială, după al doilea an declinul este de încă 45%, apoi 30%, iar ulterior nici nu mai contează, pentru că puţul este practic secat.
În aceste condiţii, cu tot lobby-ul agresiv de care se bucură atât printre republicani, cât şi la adversarii lor democraţi, companiile mari, inclusiv noii noştri amici de la Chevron, au fost nevoiţi să îşi diversifice tacticile şi şi-au îndreptat atenţia asupra altor părţi ale globului pentru noi câmpuri de explorare şi pentru alţi investitori, mai naivi şi mai puţin informaţi decât cei de pe Wall Street, deja păţiţi. În Polonia, entuziasmul iniţial a fost spulberat zilele trecute când noile cantităţi estimate sunt cu peste 90% mai mici decât cele 5,3 trilioane de metri cubi apreciaţi la început. În plus, chiar şi acolo unde pare să se fi găsit resurse importante, adâncimea zăcământului determină costuri uriaşe de exploatare, făcând improbabilă valorificarea economică a şistului, fără să mai vorbim despre problemele uriaşe de mediu care ar decurge de aici.
La noi, acordurile petroliere de explorare, dezvoltare şi exploatare primite de Chevron sunt secrete şi au fost acordate pe fondul unui generos vid legislativ. Deci, ele se referă la respectivele perimetre ca la oricare altele, fără specificaţii suplimentare, care ar fi reclamate de specificul forajelor în formaţiuni de şist, inclusiv prin utilizarea tehnicii fracturării hidraulice. Presiunea publică, atâta câtă a fost, i-a făcut pe americani să dea asigurări că în 2012 se vor colecta doar date seismice şi geochimice, prin tehnologii convenţionale şi cu riscuri minime. Nu ne rămâne decât să-i credem pe cuvânt. Însă urmărind reacţiile decidenţilor noştri politici, te ia cu fior pe şira spinării. Preşedintele Agenţiei Naţionale pentru Resurse Minerale se comportă ca un angajat al Chevron şi sugerează că redevenţele ar trebui să fie mici-mici de tot, deşi mediul ar putea fi afectat pe o suprafaţă uriaşă şi în mod ireversibil. Guvernul ţine la secret un acord despre care compania susţine că nu are motive să-l ascundă, iar premierul MRU, întrebat despre poziţia sa pe această temă, răspunde scurtisim: "Nu ştiu!".
Oricât de convingător s-ar strădui să ne promită aceşti oameni şi companii protecţia individuală, a comunităţilor, a mediului nu sunt credibili. Ba chiar mă tem că bruma de încredere cu care ar putea fi învestiţi de unii naivi sau interesaţi este chiar şi aşa prea mare. Ca o bulă speculativă gata-gata să se spargă, cu consecinţe nefericite şi neprevăzute.
