DISTRIBUIE
Este ceva în gena noastră care ne face să nu reacţionăm corect decât în situaţii de stres. Poate tocmai de aceea ne uităm în aşa proporţii cu jind înspre sultanatul Ceauşescu ca la o adevărată “vârstă de aur” mitologică, legitimându-i după douăzeci de ani sintagma megalomanică.
Ei bine, FMI nu a priceput asta nicicum. Pentru a cincea oară de la semnarea acordului în primăvara trecută, dacă am numărat bine, vine la Bucureşti, se întâlneşte cu decidenţii români, se uită prelung la cifre şi grafice şi pleacă veseli, cu aerul că le-a căzut bine mămăliga cu brânză şi cognac-ul de Jidvei. La sfârşit, ne explică în două fraze că suntem bine, laudă “performanţele” guvernului nostru nătâng şi încearcă să ne convingă că suntem deranjaţi cu capul dacă ni se pare altmintrelea.
Revenind la genă, atitudinea împăciuitoare a FMI este exact cea de care nu avem nevoie şi nu ne face bine. Să ne aducem aminte de anii 2005-2006, care ni se înfăţişează astăzi drept perioada de maxim elan reformator din ultimii 20, când, sub ameninţarea respingerii aderării României la UE, căruţa administraţiei părea să se mişte din loc. După aderare, entuziasmul investitorilor străini a adus capitaluri semnificative în România, dar mecanismele birocratice, scăpate de stres, şi-au reluat procesul de expansiune, în dauna eficienţei. Apoi, cu senzaţia că ne-am recăpătat libertatea şi că ne-am pricopsit cu un statut european care să ne gâdile orgoliul, ne-am trezit luaţi pe sus de valul crizei şi trântiţi cu capul de pragul de sus. Mult timp, chiar şi astăzi, trăim cu impresia că totul este un scenariu de film de aventură şi aşteptăm liniştiţi semnalul regizorului care să încheie scena. Tocmai aici este cheia: viaţa bate filmul.
Suntem în punctul în care cu greu ne-ar mai putea convinge cineva că prăpastia e mai aproape decât oricând. Dacă apare un personaj să ne-o spună, presa exagerează efectul, în cursa pentru rating, iar mesajul ajunge luat în derâdere. Dacă o facem noi înşine la colţ de stradă, asta nu înseamnă că o spunem din convingere, ci din plăcerea de a ne plânge de milă din orice, ca un popor obişnuit cu asprimile istoriei care a sfârşit prin a dezvolta o respingătoare ipohondrie. Dacă îi ascultăm pe ceilalţi, ne-o vor spune într-un limbaj într-atât de diplomatic, încât noi vom înţelege pe de-a-ndoaselea. Dacă mai dăm vreun sfanţ pe vorbele d-lui Boc, vom afla că salariile cresc de anul viitor, deşi de naivităţile năuce ale Domniei Sale s-au săturat chiar şi cei mai fideli susţinători. Dacă o mai spune din când în când dl. Isărescu, ne facem că nu ne pricepem nici la cifre, nici nu descifrăm metaforele sale simple şi transparente, iar avertizările trec uşor neobservate. Şi, în tot acest timp, dl. Franks de la FMI ne cocoloşeşte ca pe nişte ţânci antipatici şi ne livrează zăhărelul în tranşele convenite, oricâte borcane de dulceaţă am fi deşertat în galoşii musafirilor.
Am fost tentat să caracterizez refuzul d-lui Ponta de a se întâlni cu delegaţia FMI drept infatuare gratuită, pe modelul adversarilor ideologici ai PSD-ului care conduc acum Ungaria, crezând că măcar prin mesajul de plecare dl. Franks le va scutura puţin membrilor guvernului gulerele albe. În final, m-am înşelat. La Washington, dorinţa de a împrumuta la nesfârşit state conduse de neghiobi este prea aprinsă. Una peste alta, când vom ajunge cu datoriile până în gât, poate ne-om reveni din reverie şi om pricepe că nevoile mari cer sacrificii mari. Iar atunci, ne vom reapuca să trăim ca un popor, dacă vom mai rămâne destui pe aici.
Revenind la genă, atitudinea împăciuitoare a FMI este exact cea de care nu avem nevoie şi nu ne face bine. Să ne aducem aminte de anii 2005-2006, care ni se înfăţişează astăzi drept perioada de maxim elan reformator din ultimii 20, când, sub ameninţarea respingerii aderării României la UE, căruţa administraţiei părea să se mişte din loc. După aderare, entuziasmul investitorilor străini a adus capitaluri semnificative în România, dar mecanismele birocratice, scăpate de stres, şi-au reluat procesul de expansiune, în dauna eficienţei. Apoi, cu senzaţia că ne-am recăpătat libertatea şi că ne-am pricopsit cu un statut european care să ne gâdile orgoliul, ne-am trezit luaţi pe sus de valul crizei şi trântiţi cu capul de pragul de sus. Mult timp, chiar şi astăzi, trăim cu impresia că totul este un scenariu de film de aventură şi aşteptăm liniştiţi semnalul regizorului care să încheie scena. Tocmai aici este cheia: viaţa bate filmul.
Suntem în punctul în care cu greu ne-ar mai putea convinge cineva că prăpastia e mai aproape decât oricând. Dacă apare un personaj să ne-o spună, presa exagerează efectul, în cursa pentru rating, iar mesajul ajunge luat în derâdere. Dacă o facem noi înşine la colţ de stradă, asta nu înseamnă că o spunem din convingere, ci din plăcerea de a ne plânge de milă din orice, ca un popor obişnuit cu asprimile istoriei care a sfârşit prin a dezvolta o respingătoare ipohondrie. Dacă îi ascultăm pe ceilalţi, ne-o vor spune într-un limbaj într-atât de diplomatic, încât noi vom înţelege pe de-a-ndoaselea. Dacă mai dăm vreun sfanţ pe vorbele d-lui Boc, vom afla că salariile cresc de anul viitor, deşi de naivităţile năuce ale Domniei Sale s-au săturat chiar şi cei mai fideli susţinători. Dacă o mai spune din când în când dl. Isărescu, ne facem că nu ne pricepem nici la cifre, nici nu descifrăm metaforele sale simple şi transparente, iar avertizările trec uşor neobservate. Şi, în tot acest timp, dl. Franks de la FMI ne cocoloşeşte ca pe nişte ţânci antipatici şi ne livrează zăhărelul în tranşele convenite, oricâte borcane de dulceaţă am fi deşertat în galoşii musafirilor.
Am fost tentat să caracterizez refuzul d-lui Ponta de a se întâlni cu delegaţia FMI drept infatuare gratuită, pe modelul adversarilor ideologici ai PSD-ului care conduc acum Ungaria, crezând că măcar prin mesajul de plecare dl. Franks le va scutura puţin membrilor guvernului gulerele albe. În final, m-am înşelat. La Washington, dorinţa de a împrumuta la nesfârşit state conduse de neghiobi este prea aprinsă. Una peste alta, când vom ajunge cu datoriile până în gât, poate ne-om reveni din reverie şi om pricepe că nevoile mari cer sacrificii mari. Iar atunci, ne vom reapuca să trăim ca un popor, dacă vom mai rămâne destui pe aici.
DISTRIBUIE
Comenteaza
