Mai întâi, ceea ce seamănă aproape identic este atmosfera generală care pluteşte deasupra României. Atunci, în preziua începerii ostilităţilor, 18 decembrie, se ajunsese la infernala situaţie îm care la fiecare colţ de stradă (cel puţin în oraşele mai mari ale Ardealului) se afla câte un grup de miliţieni cu câini, iar oamenilor le era frică să se întâlnească. Nici la vreun bar, nici măcar acasă la vreunul dintre ei; Securitatea fiind omniprezentă, putea “intra” în diverse feluri, mai ales prin “celebrele” ascultări, sau “plantarea” de microfoane în case. Toţi cei care obişnuiau să-şi exprime dezacordul cu politica lui Ceauşescu, atent urmăriţi, puteau fi în orice clipă “ridicaţi” sau “invitaţi” la Securitate, unde li se putea inventa un dosar pe un motiv oarecare.
La televizor, vocea spartă a “multiubitului”, al marelui reales, din mandat în mandat crea o stare de greaţă uniformă. Apoi, deodată, când, în sfârşit, flacăra revoltei s-a aprins la Timişoara, Bucureşti, apoi la Cluj, Sibiu şi alte oraşe, după ce “cel mai iubit fiu al poporului” ameninţase până la saturaţie cu pericolul că “agenturili” organizează atacuri împotriva ţărişoarei, un puternic sentiment de teamă a pus stăpânire pe cei care erau conştienţi că Ceauşescu ar putea câştiga, în final, lupta. Că ar putea învinge iarăşi poporul român. Că va fi iarăşi preşedintele României.
E de notat că o bună parte din acei oameni, în 1989, au rămas indiferenţi, iar alte categorii pur şi simplu nu şi-ar fi dorit plecarea tiranului: şi-ar fi pierdut privilegiile oferite lor şi familiilor lor. Dacă revenim la zilele noastre, vom constata, (ţinând cont de schimbările de tot felul care au însemnat şi pentru ţara noastră un alt felul în care oamenii relaţionează, cât şi un progres al tehnicii şi al comunicării) o similitudine: mai întâi, să spunem că trăim de cinci ani încoace timpuri în care, aşa cum spunea disidentul Mircea Dinescu (ameninţat cu darea afară din ţară fiindcă nu îl susţine pe dl Traian Băsescu, precum altădată Doina Cornea!), te poţi trezi în orice moment cu un dosar la Parchet.
Toată lumea se plânge că sunt ascultate telefoanele ilegal şi ce probă mai adevărată poate exista decât “stenogramele” conţinând convorbiri private, care apar la timp pentru a compromite anumite persoane? Acum, preşedintele nu ne mai ameninţă cu agenturi, ci cu mogulii, care stau în spatele unor oameni politici. Iar oamenii de afaceri nu mai au voie să se întâlnească nicăieri cu politicienii, dintr-o obscură frică de o posibilă conspiraţie. Trec peste multiplele asemănări (mai ales acel “sâmbure” al dorinţei de a şti tot, de a stăpâni tot, adică al dictaturii), trec peste faptul că dl Băsescu s-a făcut luntre şi punte pentru a decapita instituţiile de forţă ale Statului, culminând cu Parlamentul României, de fapt, acele instituţii care înseamnă chiar esenţa democraţiei, singurele care i se puteau, la o adică, opune.
Trec şi peste faptul că din răspunsul D-sale, când i s-a arătat imaginea în care lovea cu pumnul în faţă un copil minor, şi din multe altele asemenea, cum ar fi agresarea “ţigăncii împuţite”, cei care mai au un dram de logică şi bun- simţ au înţeles care este adevărata faţă a dlui actual preşedinte. Şi cum ar fi putut nega dl Băsescu, după tot ce a putut să facă în viaţa sa publică şi după celebrul “cap în gură” aplicat unui arab pe vremea când era primar al Bucureştiului, că a putut lovi un minor care-l enervase, privind golăneşte, în altă parte, ca bietul copil să nu prindă de veste că i se pregătea o lovitură de pumn? Nu vreau să-l judec pe dl Băsescu.
Las asta în seama celor care peste doar câteva zile se vor duce în faţa urnelor. în schimb, simt o accentuată părere de rău, pentru că ştiu că numai cei care şi-au pierdut o bună parte din tinereţe sub un regim dictatorial vor înţelege cu adevărat ce am scris. Remarc, deci, că oamenii nu s-au schimbat. Atunci erau împărţiţi în masa acelora cărora dictatura le-ar fi răpit privilegii, la care se adăuga categoria celora care nu înţelegeau, pur şi simplu, că trăiam la bunul plac al unui dictator şi, deci, le era indiferent că li se ascultau telefoanele, de pildă, pe de o parte, iar, pe de alta, se aflau cei care ştiau că trăiesc într-un coşmar anormal, că ar fi trebuit respectate Drepturile Omului şi cărora le era teamă că Ceauşescu s-ar putea reîntoarce, că ar putea fi veşnic, că acel coşmar al “democraţiei populare” s-ar putea prelungi dincolo de viaţa lor.
Simt, aşa cum spuneam la început, că, păstrând proporţiile, avem de-a face, în conştiinţa publică, cu acelaşi “val al schimbării”, dar şi cu aceeaşi teamă surdă şi mistuitoare că lucrurile ar putea rămâne încremenite într-un proiect, care ne-ar duce înapoi în timp.
