Ca să nu mai fim consideraţi proşti...

... ar trebui, măcar acum, când suntem demoralizaţi şi fără speranţă, - cel puţin unii dintre noi, cei pentru care încă mai scriu -, să facem o analiză. O analiză cel puţin a ultimilor cinci ani din viaţa noastră.

 Să ştim, măcar pentru uzul propriu, să înţelegem unde, când şi printre ce fel de oameni am trăit.

 

E o analiză pe care în 1989, ocupaţi cu visul frumos al revoluţiei” care ar fi trebuit să ne aşeze pe drumul înspre democraţie, cu propriile vise, care ar fi trebuit să se materializeze o- dată cu căderea dictatorului, n-am avut timpul necesar să o facem. A trecut de atunci multă apă pe râurile patriei, s-au schimbat guverne, s-au distrus şi au avut parte de mărire multe altele. Unii au trecut prea devreme (întotdeauna spunem “prea devreme”, de parcă ar putea fi altfel!) în nefiinţă. Poate aceştia să aibă timpul şi liniştea pentru a face analize. Fiindcă o bună parte din poporul acestei ţări are alte trebuinţe.

 

Cele mai importante ar fi lupta cu comunismul, grija ca mineriadele să nu se repete în România, mogulii să nu fure sarea şi bogăţiile ţării. Or, când o ţară are pe agenda publică astfel de teme, care se cer rezolvate de-îndată, şi când la asta se adaugă “modernizarea statului român” cu “piloni” de nădejde ai politicii noastre, cum ar fi dl Gabriel Oprea, Elena Udrea, Gh. Flutur, Valeriu Stoica, Theodor Stolojan, dar şi cu mai tinerii “intelectuali” precum Sever Cotoi Voinescu, Traian Radu Ungureanu, sub înţeleapta conducere a primului cetăţean al ţării, - cel care a fost, recent, la numai un pas de a deveni, şi el, în tradiţia partidului care l-a creat, “savant de renume mondial” -, e greu să mai faci analize, ori să mai iei în seamă alte subiecte...

 

Cu siguranţă că cei cinci milioane de cetăţeni ai unei părţi a ţării, dedicaţi trup şi suflet acţiunilor de mutilare a democraţiei prin “modernizarea” statului, nu au o problemă cu salariile, cu locurile de muncă, cu problemele învăţământului, cu pensiile, dar probabil că nici nu obsevă acţiunile de o obrăznicie teribilă ale UDMR, partid, sau ce Dumnezeu o fi!, acţiuni pentru care în orice alt stat civilizat ar fi fost scos în afara legii. Poate că atitudinea lor revizionistă şi şovină, pe care preşedintele şi Guvernul României o tolerează, (spre ruşinea ţării, dar mai ales a Transilvaniei şi ardelenilor!), este una firească şi noi, ceilalţi cinci milioane, nu o înţelegem.

 

Poate nu suntem destul de democraţi; dar sunt sigur că după ce parlamentul va fi unicameral, iar preşedintele îl va putea dizolva când va dori d-sa, şi vom avea din nou “Regiunea Mureş - autonomă maghiară”, vom vedea şi noi lucrurile mai puţin prăpăstios, altfel riscând să dispărem, pur şi simplu, de pe stradă. Dar, până atunci, să ne amintim că cel mai grav lucru pe care l-am ratat după căderea lui Ceauşescu a fost unul simplu: acela de a ne face noi înşine o proprie analiză: unde am trăit? Ce fel de oameni au fost în jurul nostru? în cine şi în ce fel de oameni am ales să avem încredere? N-am făcut lucrul acesta, încăpăţânându-ne să credem că răul va dispărea de la sine.

 

Că ceea ce a fost nu va mai fi. Numai că n-a fost deloc aşa. Fiindcă “omul nou” fusese deja creat în laboratoarele totalitarismului: au fost grefate pentru multă vreme în conştiinţa lui germenii lenei, ai trădării, ai mojiciei, indiferenţei, minciunii, tâlhăriei, şi, în cea mai mare măsură, ai iremediabilei şi harnicei prostii. Oamenii noi au votat întotdeauna bine. Iar acum, când sunt foarte săraci, au votat cel mai bine. Sunt aceiaşi oameni de lângă noi: pe mulţi îi cunoaştem, le ştim istoria vieţii, mai mult sau mai puţin, dar întotdeauna într-atât de bine să-i putem situa conştient de partea bună sau rea a lucrurilor. îi avem aproape, ne frecăm de ei pe stradă, bem cafea, câteodată în acelaşi local.

 

 Sunt cei care altă dată se întrebau împreună cu dvs. “oare cine l-a votat pe Funar? Că noi, nu!”, însă Funar ieşea câştigător la vot şi lua mandat după mandat, până când Clujul ajunsese să-şi vopsească şi coşurile de gunoi cu steagul ţării. Acum nu s-a schimbat decât numele celui votat. E singura modalitate, cred, de a le arăta şi de a ne arăta nouă în oglinda cu care ne întâlnim în fiecare dimineaţă că nu suntem proşti. Şi, mai cu seamă, că nu suntem proştii lor. Că dacă Dumnezeu ne-a pus să respirăm acelaşi aer cu ei, cărora li se cuvine totul, să fim contemporani cu ei,(alţi) oameni care se consideră invincibili, atotputernici şi veşnici, asta nu înseamnă că ne-au prostit în aşa hal, încât să credem că  această lume şi această ţară încep şi se termină cu ei, “supremii”.

 

Ar fi cazul să nu scăpăm, din nou, această ocazie de a privi înapoi în timp şi în prezent în jurul nostru. Pentru că, dacă vom reuşi să concluzionăm în ce priveşte propria noastră istorie personală, a proximităţii noastre, fiecare în parte, grupurile care sunt acum biete “insule” stinghere, manipulabile, înfricoşate vor deveni, în curând, ceea ce trebuia să devină încă din 1989, făcându-se trecerea de la o populaţie prostită în fiecare zi la stadiul de popor care nu mai poate fi manipulat.