Care să fie situația la zi a integrării europene? Germania conduce, Franța se preface că participă, Anglia cârtește pe la colțuri, Olanda bagă strâmbe. Italiei i-a revenit, prin frățească rotație, postul de (să-i zicem așa...) ministru de externe al Europei și a numit în funcție o lipitoare de afișe. Nordicii, care sunt foarte puțini, savurează liniștiți beneficiile prosperității lor, pe care nu Europa le-a adus-o.
Sudicii, mai mulți și mai gălăgioși, încearcă s-o pună de o șmecherie, da-de le vor ciupi ceva bani bogaților din nord. Estul european, de la Baltica până la Marea Neagră, simte că este privit ca o zonă de importanță marginală, bună doar de a servi drept carne de tun în confruntarea pe care NATO o inventează în raport cu Rusia.
Aceasta să fie Europa? Acesta să fie tărâmul în care suntem, cu toții, „frați sub soare" ( dixit imnul EU)? Europa este departe de a fi un tărâm al frăției, al cooperării benefice și al prosperității neumbrite de griji (deși, dacă stăm să ne gândim, nimeni din Europa nu-și dorește mai mult decât o astfel de prosperitate...).
Este suficient un Grexit, un Brexit sau o criză a refugiaților, pentru ca fragilitatea aranjamentului european să apară mare, ca bârna în ochiul privitorului. Dar să lăsăm la o parte considerațiile politice sau sociologice. Să vedem cum se prezintă situația Europei în acel domeniu de unde ne vin toate posibilitățile, dar și toate problemele: activitatea economică.
După cel de-al doilea mare război, Europa a devenit, brusc, un Eldorado al investițiilor străine. Toți șeicii, toate pașalele, toți președinții veroși din republicile bananiere doreau să-și ascundă banii în zdravenele seifuri elvețiene. După umplerea acestora, au hotărât să investească în acțiuni și titluri de stat europene, care aduceau un câștig frumușel atunci când economia statelor europene ne-unite duduia din plin.
O bună parte din prosperitatea de acum a Europei se datorează râvnei cu care îmbogățiții fără just temei din întreaga lume și-au plasat banii pe meleaguri. După cruda tragedie a marelui război, Europa a descoperit, parcă peste noapte, o prosperitate care părea de vis și care a dat aripi de oțel viselor de ridicare continuă și de huzur fără limite.
Încrezătoare în puterile sale, statele europene nu au făcut altceva decât să se înglodeze în datorii, trăind din ce în ce mai mult din promisiunile viitorului și din randamentele viitoare asigurate vajnicilor investitori. Dar iată că socotelile din târg nu s-au potrivit cu cele de acasă: a sosit criza globală din 2008 și Bătrâna Doamnă și-a cheltuit puținul rămas în vistierie pentru a menține în funcțiune establishment-ul politic și financiar al ultimelor decenii.
Dar situația se aseamănă foarte mult cu exclamația plină de năduf pe care a scăpat-o, pe vremuri, un bătrânel care făcea coadă, alături de mine, la salam: „Numa' un pic n-o fost bine și iară-i rău!" După mirobolanta prosperitate a deceniilor 7, 8 și 9 ale secolului trecut, Europa (unită, cum ne mințim că este) constată un fapt cel puțin îngrijorător: datoria sa publică - adică indicatorul care arată performanța utilizării banului public - a ajuns la nivelul din timpul Marii Crize (anii '30 ai secolului trecut) și se apropie vertiginos de nivelul înregistrat după cel de-al doilea război mondial.
Momentul este marcat de o conjunctură dintre cele mai nefavorabile: prăbușirea prețurilor aurului negru a dus la scăderea catastrofală a veniturilor producătorilor, care trebuie acum să facă datorii pe bandă rulantă pentru a-și „salva" nivelul de trai. State puternice au picioare financiare de lut: Japonia are o datorie de 250 la suta din PIB (ca să înțelegeți: Japonia ar trebui să dea creditorilor tot ce produce, timp de doi ani și jumătate, fără a cheltui un singur yen), iar SUA, care nu-și mai încape în piele de atâta putere câtă a ajuns pe mâna sa, are o datorie care azi-mâine va fi de dimensiuni astronomice (adică, vizibilă de pe alte corpuri cerești...).
În fața acestei degringolade financiare, ce fac baștanii economiei mondiale? Singurul lucru la care îi împinge spiritul lor mărginit: să militeze pentru creșterea economică cu orice preț, chiar prin "adoptarea de politici fiscale favorabile creșterii economice" (citez din cea mai recentă opinie publică exprimată de FMI).
E de înțeles: dacă până nu demult FMI milita pentru creștere ca să aibă clienți între țările emergente, acum pledează pentru creștere fiindcă economia mondială este în evidentă încetinire, ceea ce aduce un grav pericol de insolvență din partea datornicilor săi. Dar FMI nu este singur în această isterie a creșterii pierdute: toate statele dezvoltate, cu guverne monopolizate de conțopiști ai puterii, gem disperate după creștere economică și prezintă drept mari realizări creșteri ale PIB pe care de-abia le vezi cu ochiul liber.
Și care nu înseamnă nimic. Prin acest criteriu găunos, lumea civilizată își fură singură căciula, fiindcă adevăratele costuri directe ale viețuirii erodează până la dispariție progresul economic imaginar. Până la o întâlnire viitoare în care vom desluși acest paradox, să lăsăm Europa să-și închipuie că această căciulă, toată găuri și zdrențe, ar putea să-i țină de cald în fața viscolului care se anunță.
