Poate că ar trebui, mai degrabă, să citim, oricât de superficial ar părea, şi acele cărţi cu coperţi roz, la fel cum şi America anilor 1900, spre exemplu, poate fi înţeleasă mai bine din lectura unui Scott Fitzgerald şi a unui Lewis Sinclair. Oricum, mai profund şi mai adevărat decât consultând doar istoria ei.
Am început să scriu acest text la birou, într-un moment de frustrare, născut din protestul meu interior, împotriva faptului de a mă fi aflat între patru pereţi, în timp ce pe stradă, simţeam cum căldura de afară îi bucură pe cei care se plimbă fără un scop, în aerul dulce al primăverii. Trăim în timpurile în care munca de birou a devenit, ea însăşi, un stil de viaţă. Numărul oamenilor cu slujbe de birou, în care "împing foaia", tipăresc e-mailuri şi bârfesc calitatea cafelei reci din bolul de lângă tastatura computerului, în oraşele dezvoltate sau în curs de dezvoltare, este probabil comparabil cu cel al fermierilor dinainte de industrializare. Am terminat cu o noapte în urmă de citit "Mândrie şi prejudecată" a lui Jane Austen. Cei care o iubesc, considerând-o carte "de fete", greşesc la fel de mult pecum aceia care o urăsc, catalogând-o carte "de fete". Şi cel mai superficial argument care ne demonstrează acest lucru este acela că aproape în nici un paragraf autoarea nu ne vorbeşte despre ţinuta doamnelor şi domnişoarele care dau voce personajelor. Orice autor al unei cărţi "de feţe" ştie că nu are voie să "dezbrace" conţinutul textului de modă. Prima şi ultima carte de acest gen am citit-o pe metrou, odată ajunsă pe insula înconjurată de apa amestecată cu chimicale a râului Hudson, când mă deprindeam încă cu limba engleză. Am cumpărat o carte cu coperţi roz, al cărei desen înfăţişa o tânără cu o poşetă într-o mână şi încălţată cu pantofi cu toc înalt.
Evident, roz. De fapt, dacă mă gândesc mai bine, cred că respectiva copertă a reuşit să adune întreaga paletă de rozuri posibile. De la ciclam până la roz-somon, proaspăt-trandafiriu sau floral-pal. Îmi închipui că personajul principal avea voce "de bomboană" (aşa cum îmi place s-o numesc!), din aceea de copil nematurizat. Şi, aşa cum mă aşteptam, fiecare nouă poveste a fetei, începea printr-o descriere impresionată a hainelor pe care le purta. Era mereu îmbrăcată impecabil, ca un manechin de vitrină. Cartea a fost perfect aleasă. Un vocabular restrâns, fără prea multe metafore şi subtilităţi. Fiecare cuvânt era fidel sensului sau primar şi fiecare personaj era la fel de enigmatic ca sticla transparentă. Dialogurile erau directe şi nesofisticate. Poate că o să-mi contraziceţi comparaţia dintre o clasică, aşa cum este Austen, şi o autoare al cărei nume nu (o să) mi-l amintesc. Însă, la fel cum Austen ne dezvăluia societatea timpului ei, aşa şi cartea aceasta, subţire şi roz, ne familiarizează cu problemele zilelor noastre.
Evident, clasicii trebuie citiţi. "Căsătoria" dintre stil literar şi formă, binecuvântată de talentul celui care scrie este, ca şi în Austen, una dintre acele uniuni fericite care o să dăinuie, însoţindu-ne lectura până la final. Şi, bineînţeles, până la finalul lumii. Cărţile cu coperţi roz au, însă, viaţă scurtă, la fel ca oricare alt trend. Nici o zi mai mult, nici una mai puţin. Însă amândouă cărţile cred că sunt la fel de importante, interpretând fiecare cam acelaşi rol. Şi una, şi alta sunt "înrădăcinate" în comunitate. Dacă acceptăm că o critică a cărţii este o critică a autorului, atunci, prin regula matematică de trei simplă, critica autorului este critica societăţii în care trăim.
Am hotărât să scriu despre acest subiect deoarece, recent, un prieten ce i-a citit pe toţi cei intraţi în veşnicia scrisului se plângea că din ce în ce mai mult, cărţile au devenit tot mai subţiri, atât din punct de vedere al numărului de pagini, cât şi al complexităţii subiectului. Omul de azi se plictiseşte mai repede, deoarece este obişnuit, şi datorită internetului, cu informaţia condensată într-un paragraf, exprimat scurt şi la obiect. Toate acestea se reflectă în relaţia noastră cu orice alt text. Începem să dăm un sens ad-literam cunoscutei ziceri "Vorba lungă, sărăcia omului". "Cărămidoasa" Don Quijote, cu cele 1.000 de pagini ale ei, este văzută ca o armă, care sperie. Nu de mult, un celebru scriitor se întreba dacă trebuie să terminăm cărţile pe care le începem, chiar dacă acestea ne plac, sau putem, pur şi simplu, să ne oprim la jumătate, considerând că am parcurs îndeajuns încât să ne facem o idee, la fel cum nu trebuie să terminăm nici o prăjitură extraordinară. Evident, răspunsul pe care şi l-a dat singur, acela afirmativ, l-a întristat. Fiind însuşi scriitor de romane, şi-a dat seama că cititorii i-ar putea întrerupe cărţile cu mult înainte de final.
Gândindu-mă la mâhnirea pritenului faţă de cărţile uşoare şi inutile, cum s-a exprimat, folosind totuşi alte cuvinte, mi-am dat seama cât de inutil ar fi ca aceste cărţi să fie refuzate de edituri. A le scoate din librării este ca şi cum ai încerca să ascunzi o problemă, nu să o tratezi. La fel cum eliminarea pornografiei nu ar însemna că nu există un public pentru aşa ceva. Cărţile roz sunt oglinda societăţii în care trăim. Peste câteva sute de ani, cineva le va analiza din dorinţa de a înţelege aceste zile, la fel cum noi analizăm un Tolstoi şi un Dostoievski. Am făcut un efort şi am căutat romanul citit în urmă cu şase ani, pe metrou. Se numeşte "Poţi păstra un secret?", scris de Sophie Kinsella. Majoritatea acţiunii se petrece, cum poate aţi intuit, într-un birou, undeva între sonerii de telefon, zgomote de faxuri, cumpărături de pantofi on-line şi cafea proastă, care se răceşte în bolul de lângă tastatura computerului.
Cristina Calancea
