Caii nu mai mor în picioare

O statistică Eurostat, citată de Cristian Orgonaş pe blogul său, arată că România se află printre primele ţări europene după numărul tinerilor aspiranţi la meseria de jurnalist, dacă luăm în considerare afluenţa de studenţi şi absolvenţi de jurnalism.

Astfel, între 1999 şi 2008, numărul studenţilor la Jurnalism şi Comunicare a crescut de la puţin peste 5.000 până la 20.000, iar numărul absolvenţilor a fost în 2008 de 6.000, adică de 6 ori mai mulţi decât cu 9 ani înainte.

M-am plictisit de câte ori am vorbit, în discuţii publice sau private, despre calitatea în continuă deteriorare a învăţământului jurnalistic, nu doar din perspectiva formatorilor, ci şi a studenţilor, proaspăt absolvenţi de liceu. Această faţetă a problemei merită o abordare serioasă şi oficială, care să plece de la calitatea de ansamblu a învăţământului românesc la toate nivelurile de studiu, însă ieşirea din impas nu se poate face decât prin decizia politică fermă a unui ministru competent, vertical şi vizionar. Ia-l de unde nu-i...

Ce i-ar putea mâna în luptă pe atâţia studenţi jurnalişti, care ar trebui să ştie la începutul anilor de studenţie că după trei ani se vor trezi în mână cu o hârtie irelevantă pentru majoritatea angajatorilor de profil, cu experienţă de muncă ioc şi cu o pregătire teoretică pe deplin îndoielnică? Pesemne, mulţi dintre adolescenţii care decid asupra propriului parcurs profesional viitor au în minte unele repere schiţate asupra profesiei în sine şi mai multe exemple de succes ale profesioniştilor în materie, pe care ar dori să le urmeze. Mă întreb care or fi jurnaliştii pe care tinerii învăţăcei şi i-ar dori drept mentori şi mă cutremur.

Mai mult decât în alte meserii, criteriile de evaluare a performanţei şi excelenţei în presă sunt contradictorii şi controversate. Cum altfel ar fi ajuns Mircea Badea pe primul loc în topul “celor mai buni” (sic!) jurnalişti la “10 pentru România”, urmat pe podium de Andreea Esca? Vizibilitatea şi notorietatea sunt criterii necesare, deşi nu şi suficiente. Să dai impresia că le ştii pe toate şi că eşti în stare să-ţi dai cu părerea despre orice e un altul. Cu cât te descurci mai bine să baţi câmpii cu graţie despre cutremure şi babe violate, despre dictatorul masochist care pune pumnul în gura presei obligând-o să-l bălăcărească zi şi noapte sau despre talentele literare ale primilor pârnăiaşi ai ţării, cu atât vei fi mai apreciat de bobor şi, mai ales, de întreprinzătorii cinstiţi şi norocoşi pe care refuzi să recunoşti că-i slujeşti cu deplină supunere.

Cum se lasă înserarea, competenţa ta se dezlănţuie în şuvoaie catodice de ţipete, răcnete, jurăminte, blesteme, spume în colţul gurii sau scuipaţi pe lentilele camerelor din studiouri, calomnii, defăimări, deriziune, băşcălii de autobază, sofisme ratate sau, dimpotrivă, de argumente bine ticluite, raţionamente impecabile sau sofisme greu de identificat, lacrimi de butaforie pe umărul a câte unui pensionar sau al unui bugetar disponibilizat ori al unui puşcăriabil bun de pus pe suflet, tuxedo elegant şi scump, prezenţă agreabilă şi credibilă, pedigree intelectual, referinţe livreşti în limbi străine şi unghii tăiate regulamentar.

Competenţi sunt toţi deopotrivă. Modele profesionale de urmat nu pot fi decât unii, tot mai puţini. Competenţa subordonată oricui altcuiva decât propriei conştiinţe îl transformă pe lucrătorul cu cuvântul dintr-un potenţial model de urmat într-un anti-model desăvârşit. Tocmai competenţa, cărţile citite, nu scrise, cantităţile uriaşe de informaţie cu care poate opera şi pe care le poate reda publicului se transformă, din atuuri indispensabile unui jurnalist de referinţă, în armele letale ale dezinformării. Marii maeştri ai dezinformării au fost şi nu pot fi nici pe viitor decât minţi strălucite, competenţe recunoscute şi adevăraţi specialişti, dar asta nu-i recomandă drept modele de urmat în presă, ci, cel mult, drept vedete de showbiz dintre cele frecventabile.

Personalităţile de referinţă ale presei se selectează pornind de la respectarea criteriului fundamental pe care este construit modelul social al presei, anume echilibrarea mecanismelor de putere din societate în sensul prevenirii abuzurilor sistemului oficial al puterii. Mi-e greu să mai identific vreun astfel de model de jurnalist, competent, vizibil şi cu conştiinţa responsabilităţii sale sociale, în perioada în care ne aflăm... Toţi ceilalţi, cărora, dintr-o nefericită neînţelegere semantică, li se spune popular jurnalişti, sunt armăsari pursânge angajaţi să tragă atelajul-monstru al însuşi Sistemului.

Săptămâna trecută, cu tot spectacolul grotesc al deculpabilizării televizate a lui Sorin Ovidiu Vântu şi al re-umanizării sale prin literatură şi marmeladă de puşcărie modelele mele au murit de tot. În presa română, aşa cum o ştim noi astăzi, lui Vântu nu i-a mai supravieţuit (mai) nimeni.
***
“Iată-i din nou, oameni buni, pe aceşti copii minunaţi! Priviţi-i cum se luptă, animaţi de speranţe! Pe măsură ce timpul se scurge, dansul destinului îşi urmează calea! Maratonul continuă mai departe, mai departe! OARE CÂT MAI POT REZISTA?” – Rocky, amfitrionului maratonului de dans din “Şi caii se împuşcă, nu-i aşa?” (1969, regia: Sydney Pollack).