Omenirea își exploatează planeta cu râvnă de miner. Mânată de poftele ei, care par a fi fără sfârșit, omenirea sapă galerii largi, dar șubrede, prin toate ecosistemele planetei, aducând peste tot distrugere, ruină, dezolare și moarte. Mina se tot întinde, praful e tot mai înalt, noroiul e tot mai adânc și pare că omenirii nu-i pasă că vede canarul trăgând de moarte.
Canarul omenirii este calota glaciară din Oceanul Arctic. În anii săi de glorie (și aici mă refer la ultimele decenii ale secolului 19 și primele decenii ale secolului 20), această imensă mare de gheață se proptea viguroasă în coastele Canadei și ale Rusiei, de părea că ar fi suficient de puternică pentru a depărta cele două continente și a-și instaura tirania.
Era momentul eroic al expedițiilor polare, multe dintre ele tragice, era momentul spărgătoarelor de gheață care munceau harnice să facă o pârtie îngustă în calea navelor comerciale (Rusia a împins efortul până acolo încât s-a dotat cu spărgătoare de gheață cu propulsie nucleară!). Din 1980 încoace, însă, calota glaciară boreală este în evident regres, manifestat atât în întinderea suprafețelor înghețate, cât și în grosimea gheții.
Așa se face că, în intervalul dintre doi ani în care avem date certe (2004 și 2012 - doar 8 ani distanță!), volumul gheții de iarnă a scăzut de la 17.000 la 14.000 km³, în timp ce scăderea gheții de vară a atins cote uluitoare: de la 13.000 la 7.000 de km³!
Pe timp de vară, toate rutele maritime boreale sunt deschise, permițând înflorirea comerțului (ruta nordică scurtează considerabil distanța dintre China, Coreea de Sud și Europa). În ăst timp, glorioasele spărgătoare de gheață ruginesc prin porturi, iar statele riverane Oceanului Arctic au început o crâncenă competiție pentru împărțirea platoului continental, care ascunde bogății minerale dintre cele mai suculente.
Omenirea se pregătește, deci, să sape galeriile nehalirii și pe meleagurile unde hălăduiau focile, narvalii și falnicii urși polari. Acum, urșii mor de foame, bântuind ca niște fantome scheletice pe malurile despuiate ale mărilor boreale. Dacă scăderea calotei polare va continua în același ritm, în jurul anului 2085, gheața va dispărea definitiv din peisajul nordic, iar Groenlanda („țara verde") își va merita în sfârșit numele. Focile se vor refugia în grădinile zoologice, iar urșii polari se vor refugia în legendă și în timbrele poștale comemorative. Inuiții își vor cultiva cuminți grădinile cu zarzavat și vor da pentru turiști spectacole în care vânează cu ardoare foci de plastic din caiace de firmă.
S-ar putea afirma că omenirea a învățat care sunt imperativele momentului. Urmare a acorduluiconvenit de curând la Paris, de reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră, 175 de state au sărbătorit în 22 aprilie Ziua Pământului semnându-l în cadru festiv la sediul ONU. Dar urmează momentul cel mai delicat: ratificarea acordului de către diversele foruri decizionale naționale.
Iar aici lucrurile se complică iremediabil: jocurile de interese din diversele state dornice să-și continue consumul nesăbuit sau să-și mențină ritmul dezvoltării riscă să blocheze aplicarea acestui generos acord. Practic, acordul va fi literă vie între statele membre atunci când 55 de state, reprezentând 55% din emisiile mondiale de gaze, îl vor ratifica. Moment pe care nu-l putem aștepta decât cu înfrigurată emoție, știind cât de mare este dorința omenirii de a continua marele jaf planetar înfăptuit în numele prosperității.
Asta este ceea ce ne dorim? Chiar nu ne pasă că sărmanul canar trage de moarte în colivia lui aurită? Și dacă acel canar este prea departe ca să ne pese, ce ne facem cu natura de lângă noi? Așa cum mă doare pentru urșii condamnați pieirii, pentru rinocerul alb din care au mai rămas în viață doar trei exemplare, mă doare și pentru viața splendidă și bogată pe care dezvoltarea noastră pripită o pune în pericol pe chiar pragul ușii noastre.
Într-una din seri m-am oprit pe culmea unui deal pe care trec adesea în drumul meu dintre Borhanci și Sopor. Țărcile stăpâneau vioi văzduhul, purtate de palele de vânt. Pale care făceau lucerna de un verde crud să unduiască ca un ocean vegetal. O săgeată maronie a tăiat scurt undele verzi... un iepure de câmp, urmat la distanță de patru câini, care s-au și lăsat repede păgubași. La câțiva metri de mine, parcă rupt de lumea dimprejur, un fazan cu aripile înfoiate făcea o curte îndrăcită unei femele sfioase.
Aceasta este viața pe care o mai putem vedea clocotind în jurul nostru, între chiar fruntariile marelui oraș. Și nu ne dăm seama că strădania noastră de vajnici mineri pune în pericol întreagă această splendoare, că toate betoanele, și asfalturile, și zidurile, și gardurile care pentru noi înseamnă „civilizație", pentru aceste viețuitoare înseamnă spaimă, alungare, moarte chiar.
Până unde va mai crește numărătoarea tovarășilor noștri de viețuire terestră pe care îi ucidem pe altarul imund al poftelor și ambițiilor noastre? Cât trebuie să se împuțineze suprafețele acoperite cu vegetație pentru a ajunge să le recunoaștem importanța? (În modestul meu Sopor, în zilele toride de vară, temperatura este cu până la 4 grade mai joasă decât pe fălosul asfalt citadin!).
Aș dori să ne fie clar: nu apărăm natura din rațiuni estetice sau științifice. O apărăm din rațiuni dintre cele mai practice, fiindcă este vorba despre însăși supraviețuirea speciei umane. Civilizația noastră, întemeiată pe soluții costisitoare și risipă nerușinată, este de o fragilitate pe care mulți dintre noi nici măcar nu sunt capabili s-o înțeleagă.
Umblând cu grijă prin natură, nu facem decât să creștem exponențial șansele noastre de a avea o viață îndestulată, fără a fi pustiitoare. Militând pentru protejarea planetei, milităm de fapt pentru singura șansă care contează de a supraviețui pe această prea-frumoasă planetă, sursă a tuturor bogățiilor noastre și chezaș al tuturor greșelilor noastre.
Dacă vom înfăptui suprema crimă de nepăsare, va veni poate rândul nostru să fim canarul din colivie...
