DISTRIBUIE
Cred cu tărie că o bună parte din oamenii acestei ţări sunt, de bună seamă, prea pătrunşi de importanţa şi unicitatea lor. Orgoliile nemăsurate pe care le au îi împiedică să vadă un adevăr simplu, adesea folosit mai ales în discursul public de mulţi dintre politicieni: cimitirele sunt pline de oameni de neînlocuit.
Chiar aşa! Cine nu e de neînlocuit şi de ce n-ar fi posibil ca în locul lui să apară, din seninul infinit al patriei, altcineva, chiar mai bun decât acesta? De-a lungul timpului, dacă scotocim prin istoria literaturii româneşti şi mondiale, putem vedea că sunt multe dintre marile conştiinţe ale scrisului care, la un moment dat (probabil acel moment când şi-au dat seama că existenţa lor fizică pe acest pământ nu mai contează pentru nimeni), au reuşit să-şi asume gestul suprem, acela de a “ieşi din scenă”. Şi nu numai atât, ci chiar pe uşa din faţă. Natsume Soseki, Iasunari Kawabata, Ernest Hemingway sunt doar câţiva dintre cei care au ales ei înşişi momentul când să se retragă din scenă. Nu am ascuns niciodată că i-am invidiat şi admirat pentru imensul curaj şi probabil tăria argumentelor care au putut sta la baza acestei hotărâri, hotărâre pe care am înţeles-o şi la cea care a fost Mădălina Manole.
Cine ar putea să se îndoiască, oare, de motivele pe care Hemingway le-a avut atunci când şi-a zburat, cu acelaşi sânge rece cu care împuşca tigri în Kilimandjaro, creierii sau cine se poate îndoi de disperarea care l-a împins pe genialul Cesare Pavese să închirieze o cameră ieftină de hotel, la Milano, să-şi dea jos pantofii, să se întindă în pat şi să ia somniferele fatale? Nu însă fără a lăsa posterităţii pe prima pagină din recent apăruta sa carte, “Dialoguri cu Leuco”, cele câteva cuvinte: “Consider că nu datorez nimic nimănui şi nimeni nu-mi datorează nimic. Nici un cuvânt. Un gest. Nu voi mai scrie.” Trăim însă într-o lume în care oamenii nu mai acceptă pierderile definitive, de neînlocuit, trăim alături de un puhoi de oameni care vor “să-şi trăiască viaţa”, oameni simpatici, pentru care orice şi oricine poate fi înlocuit şi pentru care orice sfârşit este DOAR posibilitatea unui nou început. Aşa că nu stă în intenţia mea să pledez pentru o soluţie definitivă, mai ales că asumarea unei astfel decizie poate fi NUMAI personală.
Pot doar să recunosc că îi admir pe aceia care au curaj să şi recunoască înfrângerea, pentru cei care nu mai pot continua, cu maximă laşitate, oricum, în aşteptarea unui viitor care s-ar putea să le ofere o altă şansă. Altfel spus, îi admir pe aceia care cu maximum de curaj aleg să nu se mintă cu bună ştiinţă. Dar “retragerea din scenă”, ieşirea se poate raporta şi la scena publică. De douăzeci de ani, în lumea politică românească nu am avut ocazia să asistăm la demisii răsunătoare, deşi o mare parte a acestor personaje ar fi avut din belşug motive să o facă. Toţi oamenii politici români, se vede treaba, sunt de neînlocuit. Numai ei ştiu să conducă guverne, ministere, Statul, numai ei sunt depozitarii soluţiilor bune. Cred că gândul demisiei, chiar atunci când 90% din populaţie se manifestă public împotriva unor oameni aflaţi la conducerea ţării, aşa cum se întâmplă să fie în acest moment în România, este străin oricărui politician.
Nu-mi imaginez ce ar putea fi în mintea unui astfel de om, care vede la televizor în fiecare seară ura unei întregi naţiuni aruncată, urlată asupra lui. Nu ştiu ce anume calităţi înnăscute sau dobândite te pot face atât de infatuat, atât de insensibil şi egoist, atât de orb, încât să crezi că nimeni altcineva în afară de tine nu poate conduce o ţară. Nu pot concepe că un semen al meu rezistă sub greutatea imensă a ruşinii şi nesimţirii de a nu ieşi din scenă atunci când rolul lui s-a terminat; căci, într-o formă sau alta, personal sau instituţional, Soarta îţi da de veste când te apropii de ultima replică. Viaţa şi ceea ce ţi se întâmplă esenţial are tocmai această menire: de a te anunţa că eşti pe ultimele replici şi că rolul tău se apropie de sfârşit. Or, un om de bun simţ, când a simţit că acest soroc se apropie, îşi face ultimele aranjamente, pune totul la “rânduială” şi îşi aşteaptă ultima replică, după care iese cu demnitate din scenă. Dacă o poate face frumos, elegant, asta înseamnă că el însuşi este un om de calitate. Nu trebuie decât să ne amintim de bunicii şi străbunicii noştri de la ţară, acei ţărani care ştiau ce “se cade” sau nu să faci în viaţă, fără să poată da explicaţii sofisticate.
Cu toţii îşi aveau sorocul când îşi pregăteau cu minuţiozitate momentul trecerii “dincolo”, îşi pregăteau testamentul, ştergare, haine bune şi sicriu, bani de înmormântare. Cred că am ajuns destul de rău când vedem oameni care se cramponează zilnic de rămânerea întru veşnicie pe acele locuri în care au impresia că au fost puşi definitiv. Cred că e pe atât de absurd, pe cât de jalnic să vezi cum oamenii vor să fie veşnici într-o lume a începutului şi sfârşitului, într-o lume în care poate e mai bine să intuieşti când ţi se apropie ultima replică. E ca şi atunci când cineva în care ai încredere îţi spune că rolul tău s-a terminat, că l-ai jucat prost sau că, pur şi simplu, rolul tău nu mai e important şi nu mai contează, iar tu te încăpăţânezi să rămâi pe scenă, deşi eşti singurul care nu vede că totul s-a terminat şi că reflectoarele s-au stins, iar în jurul tău e întuneric.
Cine ar putea să se îndoiască, oare, de motivele pe care Hemingway le-a avut atunci când şi-a zburat, cu acelaşi sânge rece cu care împuşca tigri în Kilimandjaro, creierii sau cine se poate îndoi de disperarea care l-a împins pe genialul Cesare Pavese să închirieze o cameră ieftină de hotel, la Milano, să-şi dea jos pantofii, să se întindă în pat şi să ia somniferele fatale? Nu însă fără a lăsa posterităţii pe prima pagină din recent apăruta sa carte, “Dialoguri cu Leuco”, cele câteva cuvinte: “Consider că nu datorez nimic nimănui şi nimeni nu-mi datorează nimic. Nici un cuvânt. Un gest. Nu voi mai scrie.” Trăim însă într-o lume în care oamenii nu mai acceptă pierderile definitive, de neînlocuit, trăim alături de un puhoi de oameni care vor “să-şi trăiască viaţa”, oameni simpatici, pentru care orice şi oricine poate fi înlocuit şi pentru care orice sfârşit este DOAR posibilitatea unui nou început. Aşa că nu stă în intenţia mea să pledez pentru o soluţie definitivă, mai ales că asumarea unei astfel decizie poate fi NUMAI personală.
Pot doar să recunosc că îi admir pe aceia care au curaj să şi recunoască înfrângerea, pentru cei care nu mai pot continua, cu maximă laşitate, oricum, în aşteptarea unui viitor care s-ar putea să le ofere o altă şansă. Altfel spus, îi admir pe aceia care cu maximum de curaj aleg să nu se mintă cu bună ştiinţă. Dar “retragerea din scenă”, ieşirea se poate raporta şi la scena publică. De douăzeci de ani, în lumea politică românească nu am avut ocazia să asistăm la demisii răsunătoare, deşi o mare parte a acestor personaje ar fi avut din belşug motive să o facă. Toţi oamenii politici români, se vede treaba, sunt de neînlocuit. Numai ei ştiu să conducă guverne, ministere, Statul, numai ei sunt depozitarii soluţiilor bune. Cred că gândul demisiei, chiar atunci când 90% din populaţie se manifestă public împotriva unor oameni aflaţi la conducerea ţării, aşa cum se întâmplă să fie în acest moment în România, este străin oricărui politician.
Nu-mi imaginez ce ar putea fi în mintea unui astfel de om, care vede la televizor în fiecare seară ura unei întregi naţiuni aruncată, urlată asupra lui. Nu ştiu ce anume calităţi înnăscute sau dobândite te pot face atât de infatuat, atât de insensibil şi egoist, atât de orb, încât să crezi că nimeni altcineva în afară de tine nu poate conduce o ţară. Nu pot concepe că un semen al meu rezistă sub greutatea imensă a ruşinii şi nesimţirii de a nu ieşi din scenă atunci când rolul lui s-a terminat; căci, într-o formă sau alta, personal sau instituţional, Soarta îţi da de veste când te apropii de ultima replică. Viaţa şi ceea ce ţi se întâmplă esenţial are tocmai această menire: de a te anunţa că eşti pe ultimele replici şi că rolul tău se apropie de sfârşit. Or, un om de bun simţ, când a simţit că acest soroc se apropie, îşi face ultimele aranjamente, pune totul la “rânduială” şi îşi aşteaptă ultima replică, după care iese cu demnitate din scenă. Dacă o poate face frumos, elegant, asta înseamnă că el însuşi este un om de calitate. Nu trebuie decât să ne amintim de bunicii şi străbunicii noştri de la ţară, acei ţărani care ştiau ce “se cade” sau nu să faci în viaţă, fără să poată da explicaţii sofisticate.
Cu toţii îşi aveau sorocul când îşi pregăteau cu minuţiozitate momentul trecerii “dincolo”, îşi pregăteau testamentul, ştergare, haine bune şi sicriu, bani de înmormântare. Cred că am ajuns destul de rău când vedem oameni care se cramponează zilnic de rămânerea întru veşnicie pe acele locuri în care au impresia că au fost puşi definitiv. Cred că e pe atât de absurd, pe cât de jalnic să vezi cum oamenii vor să fie veşnici într-o lume a începutului şi sfârşitului, într-o lume în care poate e mai bine să intuieşti când ţi se apropie ultima replică. E ca şi atunci când cineva în care ai încredere îţi spune că rolul tău s-a terminat, că l-ai jucat prost sau că, pur şi simplu, rolul tău nu mai e important şi nu mai contează, iar tu te încăpăţânezi să rămâi pe scenă, deşi eşti singurul care nu vede că totul s-a terminat şi că reflectoarele s-au stins, iar în jurul tău e întuneric.
DISTRIBUIE
Comenteaza
