Caracatiţa şpăgii clujene ajunge în Sicilia, la Italo Calvino

Însuşi marele mafiot Italo Calvino, urmărit ani de zile de procurorii italieni “antimafia” în cadrul operaţiunii “mani pulite”, se pare că are legătură cu ceea ce presa şi lumea politică din ţară au numit “the Cluj connection”...

Dacă aş fi continuat să scriu despre acest subiect, sub acest titlu, la sfârşitul zilei de mâine aş fi avut, probabil, mai bine de 2.300 de accesări şi peste o sută de "like"-uri pe "Facebook". Dar nu ţin neapărat. N-am nici o problemă dacă, aşa ca de obicei, textele mele sunt citite de doar 3-5 sute de cititori. "Acei" cititori care sunt ai mei şi prin care îmi trăiesc şi mi-am trăit o bună parte din viaţă. Dar cu o parte a titlului, tot continui, şi anume cu cea a "mafiotului" Italo Calvino. Are acest scriitor minunat o carte, pe care am citit-o pentru prima dată foarte demult; pe vremea când mai puteai citi ceva, doar în revista "Secolul 20". "Prinţul din copaci" se numea şi povestea despre un tânăr care se refugiase şi trăia ascuns în hăţişul protector al coroanelor şi frunzişului copacilor, într-o realitate în care nu-l deranja nimeni.

Care este, de fapt, realitatea? Te întrebi bulversat, după câte astfel de "secvenţe", cum este aceasta, în care Clujul e prins ca într-o capcană insidioasă? Asta să fie, oare? Gata, suntem un oraş compromis, ştampilat, aşa cum o trâmbiţează fruntaşii liberalo-pesedişti clujeni pe la televiziuni? Să fie cea a complotului preşedintelui împotriva premierului Boc, de care vrea să scape, aşa cum de-a lungul timpului a scăpat de toţi cei care l-au ajutat? Sau, poate, ar fi bine să ne "trezim" în realitatea descrisă de academicianul Dinu C. Giurăscu? Şi anume a planului de distrugere a Statului Naţional? Ar trebui, oare, să privim mai atent cum din neguri se nasc construcţii care să arunce Transilvania în dezbinare? Putem vedea, oare, distrugerea României, chiar cu sprijinul instituţiilor de forţă ale ţării? Să fie aceasta realitatea pe care nu vrem sau nu suntem în stare s-o vedem? Personal, cred sau mai bine zis simt că adevărata realitate este un amalgam compus din toate aceste fragmente de secvenţe, la care se adaugă, pe fond, o ipocrizie peste margini. (Niciodată n-am să înţeleg "surprinderea" majorităţii în cazul Apostu, un om care a făcut totuşi ceva pentru oraşul acesta, în comparaţie cu atitudinea "înţelegătoare" faţă de un deputat PDL clujean care cheltuia banii Statului "documentându-se" pentru un "studiu" parlamentar, în excursii cu dame de companie prin Bistriţa sau Capitală, pe care, ca un mârlan adevărat, nici nu le plătea pentru prestaţia "ştiinţifică"...)

Numai că noi, în marea noastră majoritate, suntem uituci şi perfect manipulabili. Cine ştie să se "joace" cu realităţi multiple câştigă, cel puţin deocamdată. Numai că acest mare "defect" al nostru, acela de a fi români, nu reuşeşte, cel puţin pentru o parte din noi, să ne adoarmă definitiv gândirea şi memoria. Şi, oricât am fi de deranjanţi, nu o să ne poată opri nimeni din gândit şi din a oferi idei acelora care dintr-un motiv sau altul cad pradă falselor realităţi pe care unii vor să le instaleze în mintea noastră. Prin forţa lucrurilor, ştiu şi observ cum de douăzeci de ani acest popor frumos este manipulat în cel mai ordinar mod, cu o uşurinţă extraordinară şi incredibilă pentru oricare altul, din orice ţară democratică.

Dar nu o spun nici cu superioritate, nici cu aroganţă. Am văzut, la nivel de individ, şi nu de popor, de asemenea, cum se poate construi, cu o simplitate uimitoare, o realitate falsă, în care fiinţa poate trăi, fără să conştientizeze, timp îndelungat, în cea mai falsă dintre realităţi. Realitatea, pentru noi, nu este ceea ce este, ci ceea ce am decis noi că este. O scriitoare dragă mie scria undeva aşa: "Cel mai trist e să conştientizezi că trebuie să renunţi la realitatea ta, pentru că îţi dai seama că o trăieşti de unul singur. Când e vorba de doi oameni, cum poţi să ştii că ei trăiesc aceeaşi realitate?". Sigur, se referea la realitatea unui cuplu. Dar, chiar şi individual, uneori dacă suntem conştienţi şi cu ochii minţii deschişi ne putem întreba dacă realitatea în care trăim noi este una şi aceeaşi cu a altui om sau cu a altui grup de oameni.

Dacă ştii să simţi, te trezeşti deodată în faţa unei realităţi în care tu nu mai eşti. E o "aglomeraţie" pe care n-o mai înţelegi şi vezi cum totul se destramă. "Aceasta nu e realitatea", spui. "Nu e realitatea mea... " şi faci sau nu faci ceva. Rămâi să trăieşti în falsa realitate pe care o simţi, sinucigându-te încet, încet, sau îţi cauţi şi îţi înţelegi propria realitate, asumându-ţi-o. Sunt sigur că mulţi dintre noi trec prin aceste momente de clarviziune. O bună parte rămân captivi în rutina falsului, deşi falsul seamănă uneori leit cu veritabilul. Şi, poate că peste ani, când viaţa lor încheie un ciclu, se vor trezi, ştiind, de data asta sigur, că au greşit, însă va fi prea târziu. Îmi amintesc primul moment când, copil fiind, am constatat că nu aparţin unei realităţi a acelui timp. Fusesem pedepsit pe nedrept şi m-am revoltat împotriva unei realităţi pe care n-am putut s-o consider ca fiind a mea. Atunci, asemeni eroului lui Italo Calvino, m-am ascuns în teiul din faţa casei. Am "fugit de acasă" în tei, de fapt, într-o altă realitate, în care m-am simţit minunat. Îi vedeam pe ai mei şi pe vecini dându-se de ceasul morţii că nu mă găseau.

Treceau orele şi eu mă simţeam extraordinar în realitatea lumii mele, acolo unde cele două realităţi, - a mea şi a lor -, nu se puteu atinge niciodată...
Unde greşim, aşadar? Cum se face că uneori descoperim că nu este realitatea noastră aceea în care vedem în fiecare zi sărăcirea limbajului, a gândului, a sentimentelor? Cum putem scăpa de această străină realitate în care Cuvântul nu mai e o răscruce a ecourilor şi tăcerilor semnificative? E a noastră realitatea în care oameni şi instituţii aservite se muncesc să distrugă Statul? A cui e şi cum am ajuns cu toţii în realitatea aceasta în care simţim cum în interiorul nostru se naşte un străin, ciuntit, chircit, lovit? Uneori mă simt şi eu aşa şi mă gândesc atunci la lumea în care n-o să mai fiu. Mă gândesc că e perdant strigătul spre mulţime, inutil. Şi că nu trebuie să mai facem greşeala de a interacţiona cu categorii de oameni, ci cu un om. Îl poţi salva pe el şi pe tine. "Să nu te cerţi cu oamenii mai mult decât cu tine", spunea Blaga şi poate că spunerea lui ar putea să ne atragă atenţia asupra propriei noastre realităţi.

Căci realitatea, pentru noi, nu este ceea ce este, ci ceea ce am decis noi că este. Începem, din păcate, mai întotdeauna, când decidem ceva, prin a trage concluziile, după care, uneori chiar împotriva a ceea ce se întâmplă cu noi, încercăm să le demonstrăm. E ca în gluma aceea, în care preotul, aşteptând providenţialul ajutor, refuză în mijlocul inundaţiilor orice ajutor de la salvatorii cu bărcile, veniţi să-l scape din calea apelor. Bineînţeles se îneacă şi, odată ajuns în faţa lui Dumnezeu, îi povesteşte cum a aşteptat providenţa, care n-a mai venit. "Ciudat, îi spune acesta, eu ştiu că am trimis trei bărci după tine!"