Câtă vreme şi cât ne vom mai minţi? (un fel de răspuns prietenului A.F.)

Atât ale mele, cât şi ale altora din cei care scriu la ZIUA de CLUJ. Îmi repugnă modalitatea, complet ridicolă, de adresare, un fel de "per a contrario", care nu e aşteptat de nimeni. Presupun că nici unul dintre editorialişti nu este extrem de interesat de ceea ce gândesc/scriu cei care nu sunt niciodată de acord cu cele afirmate. Pot să înţeleg exprimarea acordului unora dintre cititori şi le mulţumesc celor care mai au curajul admiraţiei faţă de acela care îşi pune, scriind, sufletul pe masă. Eu însumi îi admir pe colegii mei editorialişti şi nu m-am sfiit să declar asta în public. În schimb, mă uluiesc cei care, din poziţia de apropiaţi sau necunoscuţi ai celui care scrie, îşi iau libertatea unei apostrofări publice, vizând nu numai cele scrise, ba uneori chiar punând în josul celor scrise (aşa cum mi s-a întâmplat mie!) judecăţi de valoare în ceea ce priveşte modul unui om de a gândi şi de a-şi selecta propriul "weltanschauung".

Pot înţelege asta într-o discuţie privată, oricând. Pot să accept asta, mai ales în cazul cuiva cu care am împărţit o cafea, o bucată de slănină şi un pahar de vin. O pot face cu drag, chiar. În anume cazuri, amintirile care te leagă de un om te fac să treci peste orice, chiar şi peste cel mai mic orgoliu; iar uneori, deşi este vorba despre lucruri extrem de importante, care decurg din chiar soliditatea sau fragilitatea pilonilor existenţei unei fiinţe umane, poţi să cazi de acord cu tot ce ţi se spune. Fie şi numai pentru menţinerea flăcării unei prietenii, a unei amintiri. E drept, cam toate lucrurile, cuvintele, trăirile, sexul, chiar, au devenit "fapt divers", iar maximul de putere la care aspiră mulţi (poate prea mulţi) dintre noi este informaţia. Din păcate, caracterul personal piere lent şi sigur în faţa internetului, în faţa exhibării publice dusă până la absurd. Însă generaţiilor de după mine, de care mă simt, pe zi ce trece, tot mai departe, pare că nu le pasă; că nu sunt deranjate în nici un fel de aceste "platforme" pe care se dezbat zilnic, de la muzică, biologie, matematică, cancer, la dragoste, "creative writing" (ce oroare!), căsătorie, înşelătorie, parvenire, ocrotirea gândacilor de bucătărie şi alte atâtea.

Mă rog. Nu e treaba mea, însă problema gravă pentru mine pare a fi aceea că, nu-i aşa, risc să continui să mă mint. Dar chiar şi aşa, cred că sutele de cititori ai mei, pe care îi respect, bineînţeles, mai ales pentru faptul că suntem împreună sau separat de acord cu ceea ce gândim şi simţim, feedback-urile pe care le primesc de la ei, sunt cei mai îndreptăţiţi să opineze. Din punctul meu de vedere. Îmi sunt, deci, suficient... Dar raţionamentul meu e relativ simplu şi îl sugerez şi celorlalţi. Noi, cei care continuăm să ne minţim să fim aşa, cu siguranţă că ne simţim relativ bine sau relativ rău. Dar suntem mai mulţi. Poate ne admirăm, poate ne înţelegem, poate ne e bine aşa. Deranjăm pe cineva? Luăm pâinea de la gura cuiva? Luăm trenul cuiva? Nicidecum. Ne minţim. Uneori frumos, ne minţim crezând că "ni se întâmplă" câte ceva miraculos, că întâlnim un om minunat, bunăoară, că scriem o carte, că însemnăm ceva pentru cineva anume... "Am căzut..." scria cândva, de mult, prietenul meu, referindu-se la un "noi", care nu mai există. Acum, înţeleg că "am căzut" fiecare pe locul care era al nostru.

Faptul că percepţia noastră era, atunci, aceea că aparţinem altor locuri era eronat şi am ajuns, fiecare, acolo unde trebuia să ajungem. Dar ce ne facem cu amintirile astea? Ne minţim că suntem fiii unei ţări frumoase, ne minţim în ce priveşte bunătatea umană, demnitatea şi înţelegerea. Ne amintim că am fost tineri, frumoşi, că am pierdut şanse. Şanse pe care uneori, minţindu-ne frumos, ni le-am inventat. Dar nu sunt frumoase, totuşi, aceste "minciuni"? Singurul lucru urât este că uneori suntem fericiţi şi apoi ne aducem aminte că am fost. Că râdem şi că apoi ne amintim că am râs. Că am crezut şi ne amintim că am crezut. Ne minţim crezând că avem dreptatea noastră. Poate e o minciună. Poate pentru alţii noi nu suntem decât reversul unei medalii niciodată câştigate. Poate ne minţim crezând că suntem prea aproape de fericire, poate ne minţim că intersecţia vieţii noastre cu a altor oameni sau cu a altui om e un punct pe care ne putem sprijini. Poate că toate acestea sun minciuni. Poate... Poate e aşa, dar eu, cel puţin, cu bunele şi relele mele, cu tot ce am adunat pozitiv sau negativ în existenţa mea (personală, deci privată!), am hotărât, fără să spun public până acum, să trăiesc în "minciuna" mea. Să continui să-mi imaginez, asemeni lui Gantenbein, că trăiesc.

Poate am murit de mult, dar ce contează? Pentru cine contează? Îmi place acest adevăr în care m-am născut, prin voia lui Dumnezeu, îmi asum acest "dat", şi mă bucur că n-am de dat socoteală despre asta, decât în faţa Lui, atunci când îmi va veni sorocul. Căci cine altcineva ar avea dreptul să pună o asemenea cutremurătoare întrebare decât El? E bine aici, în sufletul nostru, al celor care suntem făcuţi din acelaşi aluat. Peste unii au trecut ani grei, alţii au ajuns la maturitate uşor, fără emoţii. Fiecare om are viaţa lui, traseul lui şi minciunile în care trăieşte. E dreptul (privat) al fiecăruia dintre oameni, cred, să se întrebe despre adevărul sau minciuna în care trăieşte. Dacă vrea sau dacă simte nevoia. Cât despre mine, eu ştiu, vreau şi îmi asum (în particular) că trăiesc. Afirm asta (public) fără reţineri. Ca la un moment dat să pot scrie asemeni lui Pablo Neruda: "... Mărturisesc că am trăit!"