Căutând un partener. România şi călcâiul european al lui Ahile

Marea Neagră e crucială pentru securitatea Uniunii Europene şi a NATO, dar Bruxelles-ul o plasează undeva jos pe agendă. Ţara noastră a încercat în trecut să acţioneze ca vector de apropiere, însă fără implicarea substanţială a Uniunii, regiunea se transformă într-un călcâi al lui Ahile.

Deci va fi pe 24 iunie. Cu o tuşă orwelliană, Kremlinul şterge cronologii pentru a-şi potrivi mai bine naraţiunea rescrisă despre al Doilea Război Mondial. Ziua Victoriei trebuie să fie o reînnoită expresie a capacităţii de putere rusă, de respectabilitate şi de a inspira teamă. În timp ce o asemenea politică îi pune pe foc resursele şi reputaţia internaţională pentru deceniile următoare, ea e totodată şi o provocare. Coincide cu vremuri în care metamorfoza europeană se regenerează, sub impactul transformărilor internaţionale (centrate pe rivalitatea sino-americană) şi a unui triplu catalizator: o preşedinţie americană naţionalist-populistă, un apel al Franţei pentru suveranitate europeană şi o schimbare de considerente în Germania.

Adăugându-se unei serii de momente anterioare, miniştrii Apărării din Franţa, Germania, Italia şi Spania (un EU4 conjunctural) au semnat pe 29 mai o scrisoare adresată colegilor din restul statelor membre şi lui Josep Borrell, Înaltul Reprezentant pentru Politică Externă şi Securitate Comună al Uniunii. Apelul vine pentru consolidarea unei abordări europene comune. Acestea sunt statele cel mai bine dotate militar, cu o industrie a apărării consistentă şi cu interese relevante în domeniu; dar deşi pledează pentru un pilon european al NATO, scrisorii îi lipsesc propuneri concrete. Cei Patru şi-ar dori să vadă textul ca pe un „nou pas către” (ceva), însă tocmai această absenţă dă iniţiativei puţină vigoare şi o face neinteresantă pentru cei care, la Est, trebuie să confrunte potenţiala agresiune hibridă a Moscovei.

Văzută de la Baltica şi de la Marea Neagră, scrisoarea rămâne un alt exemplu al unor “happy few” acţionând unilateral „în numele Europei” în timp ce încearcă să-şi atingă doar propriile scopuri. Textul în cauză e o invitaţie sau o notificare? Niciun cuvânt despre interacţiunea UE cu Răsăritul, cel mai probabil lăsată în seama NATO. Focusul e la Sud. În cazul acesta, corolar, flancului Estic nu trebuie să i se ceară să contribuie în zona de interes apusean, consacrându-se astfel nu doar o divizare greu conciliabilă a Europei, ci şi o alcătuire PESC doar ad usum Occidentis.

Estul Europei e o zonă compozită. Presiunii ruseşti pe care regiunea o simte prin Ucraina (cu Belarusul deloc dornic să devină o dependenţă moscovită), Marea Neagră îi adaugă poziţia echivocă a Turciei, vulnerabilitatea Moldovei şi un lanţ de tensiuni şi conflicte în Caucaz şi Orientul Apropiat.

Sunt ţări din vecinătatea Europei, părţi ale Parteneriatului Estic. Succesul limitat al acestuia din urmă nu ţine doar de insuficientele instrumente aplicate de UE cu membrii acestuia sau de ostilitatea tradiţională a Rusiei, ci şi de lipsa de contribuţie a României şi a Bulgariei, amândouă puţin entuziasmate să se implice în volatilul spaţiu pontic după eşecul Forumului Mării Negre pentru Parteneriat şi Dialog, în 2006.

Cavaler la Marea Neagră

După aderarea la UE în 2007, beneficiind anterior de o perioadă de creştere economică, România a considerat că dispune de suficientă greutate pentru a se angaja ca actor singular în construcţia unei proprii reţele de parteneriate şi influenţă la Marea Neagră, în legătură cu Georgia şi Azerbaidjan.

Cunoscut pentru poziţia anti-rusească, atlanticist fără ezitări, Traian Băsescu se oferea să deschidă comerţul şi infrastructura românească mediilor de afaceri din cele două state caucaziene şi petrolului azer ca o alternativă la pieţele ruseşti. Lua astfel naştere, în 2010, proiectul (Azerbaijan–Georgia–Romania Interconnector), un competitor pentru Nabucco, White Stream, South Stream, Trans Adriatic şi pentru Turkey–Greece–Italy Interconnector, toate destinate să reducă din dependenţa Europei faţă de gazul siberian. Aşa cum fusese conceput la Bucureşti, AGRI trebuia să aducă beneficii reciproce, legând Caucazul şi Asia caspică de UE, transformând Constanţa în cel mai mare port european în Est şi aliniind România politicii de „îndiguire” a Kremlinului. (Ca replică, Rusia a reluat discursul anti-românesc la Kiev şi Chişinău legat de apetitul imperial al Bucureştiului care acţiona la răsărit cu dorinţe de înstăpânire...)

Poziţia Turciei a fost însă ambiguă, semn al ceea ce urma să devină o politică alunecoasă un deceniu mai târziu. Reticenţa de a se alătura Forumului Mării Negre (rămas fără noi ediţii după 2006) părea determinată iniţial de dorinţa de a calma Rusia după lanţul revoluţiilor portocalii; dar în 2010 devenise clar că pentru Ankara iniţiativele româneşti la Marea Neagră erau incompatibile cu propriile sale interese.

Motivele priveau mai puţin conducta gazieră cât teama de a vedea SUA transformată în actor pontic prin intermediul Bucureştiului, diminuând rolul jucat de Turcia, influenţa ei şi poziţia strategică dobândită în NATO. Oferta românească pentru un parteneriat strategic a fost lăsată să aştepte, şi a mai trecut timp până la elaborarea unui „plan de acţiune pentru implementarea parteneriatului strategic”, semnat în 2011. În 2012, se constituia o trilaterală Polonia-România-Turcia, cu consultări regulare, dar fără coordonare strategică.

Orizont nesigur

Contextul de azi e mult mai exigent. Problemele interne ale României sunt la fel de tulburi ca şi în trecut, însă scena internaţională e departe de a încuraja iniţiativele solitare. Plusul de securitate din 2004-2014 a dispărut.

Cu Rusia ocupând Crimeea, o Turcie în două ape, ţări fragile în jur şi un EU-4 tentat de Mediterana şi de Sahel în primul rând, Bucureştiul a ales o poziţie neprovocatoare, cu un dublu simţ al răbdării şi al resurselor limitate. Strategia de Securitate adoptată recent o susţine; nu etichetează Rusia ca duşman în mod deschis (Polonia a făcut-o, în 2014), dar ţine cont de deteriorarea profundă a relaţiilor Rusia-NATO, implicit cu noi. Aceasta transformă Marea Neagră într-o zonă de vigilenţă sporită, iar în comparaţie cu Baltica Bucureştiul ar dori să o vadă mai bine protejată pentru a evita asimetria pe Flancul Estic.

Câţiva paşi au fost făcuţi. Se prevede extinderea a două baze militare, cea de la Câmpia Turzii şi cea de la Constanţa/Mihail Kogălniceanu, la 390 de km vest de Crimeea. Se discută o creştere a prezenţei militare americane în ţară, în timp ce noul sediu al corpului multinaţional Sud-Est al NATO va fi stabilit la Sibiu. Aflată deja în posesia sistemului Patriot, România e interesată şi de achiziţia de capacităţi A2AD, pentru a face faţă celor similare instalate de Rusia în teritoriul smuls Ucrainei. Forurile de conducere sunt evident conştiente de slăbiciunile structurale; în paralel, think-tank-uri şi voci publice scot în evidenţă conceptele vechi folosite în abordarea conceptului de securitate la noi, invitând la o revizuire (cel mai probabil cu succes).

România nu trebuie privită ca o ţară dornică să iradieze putere militară; conceptul în sine nu se potriveşte cu ethosul naţional sau cu experienţa istorică trăită; dar vrea să crească în capacităţi pentru a descuraja atacurile şi a fi un furnizor de securitate credibil.

În acest demers, Bucureştiul are nevoie de parteneri responsabili. Polonia şi statele Baltice sunt un grup similar, angajat într-un efort identic; SUA contribuie constant. În schimb, nu se observă niciun angajament politic şi militar concret din partea celor Patru care fac apel tocmai la „solidaritate şi suveranitate”... Ceea ce demonstrează că nici în vremuri dificile UE nu-şi construieşte o cultură strategică comună, atotcuprinzătoare – lăsând ca unele zone de risc să poată fi exploatate de inamici. Asemeni celebrului călcâi al lui Ahile.

(Editorial inclus în seria #DemocraCE a „Visegrad Insight”)