Cazul Apostu. O privire în preajmă

“Distanţa dintre tine şi tine însuţi”. Aceasta este cea mai simplă şi, totodată, cea mai “adâncă” definiţie a ipocriziei, pe care o ştiu. Cu cât e mai mare distanţa între tine şi tine însuţi, cu atât mai mare este gradul de ipocrizie.

Poate că zilele astea, cu ocazia declanşării acestui scandal la Primăria clujeană, am putut vedea cu toţii cât de ipocriţi sunt unii dintre noi. Imediat după ce procurorii DNA au descins la primărie şi la locuinţa primarului, şi pe toată durata zilei de ieri, cu cât lucrurile se precipitau, cu atâta creştea în rândul unora dorinţa de "sânge". Cu toţii sperau, nu am nici o îndoială, exultau, de-a dreptul, la gândul ca primarul Apostu şi soţia sa să fie arestaţi. Deşi nimeni nu cunoştea nici măcar acuzaţiile, pe scena publică se făceau scenarii, din cele mai abominabile. Nimeni nu şi-a pus problema prezumţiei de nevinovăţie sau a decenţei în abordare. Haita de hiene a sărit la ceea ce presupuneau că ar fi deja un cadavru. Sigur, nu mă miră în totalitate ce s-a întâmplat. Ceea ce m-a oripilat, însă, a fost "poziţia" oficială sau spusă prudent, în cercuri restrânse, de anumiţi politicieni, oameni de afaceri, şi până la unii ziarişti. Aceiaşi politicieni ai puterii şi ai opoziţiei, care, dându-şi ochii peste cap, păreau că nu ştiu cel mai crunt adevăr: faptul că majoritatea dintre ei au intrat în politică doar cu un singur scop: acela de a se îmbogăţi. Vorbeau de parcă ar fi fost marii sfinţi ai "eşichierului politic", cum le place domniilor lor să spună...

Repet: nu e treaba mea să vorbesc despre ceea ce a făcut sau nu dl. Apostu. Însă nu pot să nu remarc că cei care au sărit, precum hienele, să "judece" în avans un caz de care, har Domnului, se ocupă, aşa cum e şi firesc, Justiţia, nu sunt alţii decât aceiaşi politicieni, unii chiar din Consiliul Local al Primăriei Cluj. Aceiaşi care şase ani nu au avut nici o suspiciune în ce-l priveşte pe primar. N-am auzit niciodată, până nu au venit procurorii DNA, de vreo conferinţă de presă a vreunui politician din opoziţie, în care să denunţe vreo suspiciune legată de vreo licitaţie; mai mult decât atât, atitudinea multora dintre ei arată că s-au înţeles extrem de bine cu primarul şi cu puterea, în general. Activitatea opoziţiei, încă din timpul în care primarul Clujului era dl. Emil Boc a fost quasi-nulă. Nu de puţine ori, anumite ziare au pus această "linişte" şi înţelegere în CL pe seama unui posibil "blat". Dar nu numai politicienii, nici oamenii de afaceri care vizau sau aveau vreun contract cu Primăria n-am auzit să reclame vreodată că li s-a cerut mită pentru vreun contract. Îmi amintesc cum se gudurau "marii" oameni de afaceri pe la sindrofii, să ciocnească un pahar de şampanie cu dl. Apostu, cum încercau penibil să stea în imediata lui apropiere sau cum râdeau în hohote la glumele lui, doar pentru a se face remarcaţi. Îmi amintesc de toţi cei care stăteau la colţul mesei lui, pentru câte o firimitură, după câte o sponsorizare, după câte un contract de publicitate. Cum se străduiau dând pe brânci să-i zâmbească, să se gudure, cum se întreceau în complimente şi aprecieri pozitive.

Ei au fost primii care s-au grăbit, cu ochii măriţi de fericire să dea primii cu piciorul în omul căzut la pământ. Sunt cam aceiaşi. "Costacheii Gudurău" ai Clujului. Au simţit pe pielea lor această atitudine mizerabilă, de-a lungul ultimilor ani, mulţi din ceea ce înseamnă "viaţa publică" a oraşului. Fie că erau căzuţi la pământ, fie că "gudurăii" intuiau o iminentă cădere, n-au fost trataţi cu nici o urmă de decenţă nici unul: de la ziariştii Liviu Man şi Aurelian Grama până la dl. senator Marius Nicoară, bancherul Horia Ciorcilă, oamenii de afaceri Arpad Paszkany, Gicu Gânscă, poliţistul Ioan Oţel sau atâţia alţii, care au avut de trecut prin momente de cumpănă şi cu toţii au avut ocazia să constate ura viscerală care se putea citi în spatele cuvintelor celor care îşi frecau fericiţi palmele la gândul că urmează arestări, că un om sau o familie va fi pusă în poate cea mai mare cumpănă a existenţei ei... Atâta fericire la gândul că cineva e căzut, sau ar putea să cadă, cu greu se poate imagina. Nu vreau să vorbesc aici despre justiţie. Oamenii ei trebuie să facă ce au de făcut. Şi repet, nu e treaba mea să stabilesc vinovaţii sau nevinovaţii.

Fiindcă s-ar putea ca la un moment dat şi viaţa noastră să depindă de un judecător. Nu este, în general, treaba unui jurnalist să judece, deşi cam cu asta se ocupă mulţi dintre noi, fără să-şi amintească (dacă au ştiut, cumva, vreodată) zicerea Bibliei: "Nu judeca, fiindcă ai să fii judecat!". Observ doar şi nu-mi explic de unde s-a acumulat atâta ură şi atâta josnicie în oamenii aceştia care par, la prima vedere, oameni cu suflet şi cu spirit, buni ortodocşi, care la sărbători (atunci când îi vede lumea), sărută icoane şi aprind lumânări. Şi, dacă tot urăsc, de ce n-o fac "la lumină", pe faţă? De ce-şi freacă mâinile fericiţi când dezastrul se apropie de cei care până mai ieri îi numeau cu ipocrizie "prieteni" sau "amici"? De ce exultă la zornăitul cătuşelor? Cum şi ce anume mecanism îi transformă în "mari inchizitori" ai celor pe care până cu câteva ore înainte îi lingeau, interesaţi, cu umilinţă, în fund? Şi cum li se trezeşte, oare, deodată "curajul" de a lovi, ca mari bărbaţi, în cei căzuţi la pământ, cărora poate le datorează totul în viaţă?

Cred că acesta este unul din cele mai urâte chipuri ale poporului nostru, pe care politica ultimilor ani le-a scos la iveală. Am învăţat să-l urâm pe cel care are mai mult, pe cel care are alături o femeie frumoasă, o funcţie publică, doar că soarta şi norocul i-au aşezat în această poziţie socială. Nu ne limităm să-i invidiem, îi urâm, de-a dreptul. Avem sufletele mai urâte decât animalele. Nu spun că cei care greşesc, mai ales cei aflaţi în funcţii publice, într-un fel sau altul, şi greşeala lor a fost constatată de o instanţă judecătorească, nu trebuie să plătească pentru asta. Nu trebuie să fim în acord cu ceea ce e în afara legii, e clar. Dar de la asta la bucuria organic-făţişă atunci când un om este căzut e o mare diferenţă. Există o decenţă a atitudinii, fie ea şi a urii, care a scăpat de sub control. Şi care ne schimonoseşte sufletele. Şi care ne depărtează pe noi de noi înşine. Poate prea mult.