Cazul Marino sau scandalul Marino?

Întâi, un fel de precizare: Dreptul la ură este un drept omenesc, nu dintre cele mai înălţătoare, dar e un drept.

Ca şi dreptul la dragoste. Şi, deşi se spune mai rar “te urăsc!” decât “te iubesc!”, se pare că ura lucrează cu o mai mare eficacitate. E greu să-i iubim pe toţi, de-a valma. în cazul iubirii acţionează criterii de selecţie. Ura, în schimb, nu e selectivă. Sau nu e întotdeauna selectivă. Poţi urî de-a valma! Cred că, dincolo de resorturile sufleteşti care apelează la dozatoarele de ură şi iubire, mai contează şi condiţiile în care evoluezi, lumea în care te mişti. Adrian Marino a evoluat într-o lume în care faptul că nu l-au iubit toţi l-a făcut să-i urască pe toţi. Aşa mi se pare mie.

 

Nu-i neapărat o acuză, dar nici o scuză. Cărturarul clujean şi-a notat şi adnotat părerile despre contemporani într-un manuscris care, conform dorinţei testamentare, apare în chip de carte la cinci ani de la moartea sa. Nu sunt exerciţii de admiraţie ci, poate, cel mult, exerciţii de dispreţ. La întrebarea din titlu înclin să cred că avem un caz Marino pe care unii vor să-l transforme în scandalul cu acelaşi nume. Fragmentele din cartea acestui om singur nu sunt măgulitoare pentru cei despre care scrie. Dar, să ne înţelegem, nu sunt dezvăluiri, aşa cum se acredita. S-a spus că e o carte care va dinamita viaţa literară. Nu prea cred, o va agita.

 

Există câţiva contemporani care nutresc şi ei ură faţă de cei mai vizibili şi mai activi intelectuali, dar nu vor avea curajul să o recunoască făţiş, necum să o mai arate şi în scris. Ei doar vor aplauda cartea lui Marino, o vor promova, vor exulta la unele pasaje, vor face dezbateri şi o vor considera adevăr absolut, document literar excepţional, oglindă incontestabilă a unei epoci şi a unor oameni. Cărturarul clujean este cel care scoate, post-mortem, nişte castane pentru  frustraţii în viaţă. Bănuiesc o mică furtună şi în viaţa culturală clujeană, frunzăriri rapide ale cărţii în primele clipe de la cumpărare pentru a vedea dacă unul sau altul a căzut în călimara cu ură a lui Adrian Marino.

 

 Şi la scara Clujului vor fi unii care se vor bucura în secret şi tot în secret se vor considera răzbunaţi de vitriolul autorului, îşi vor vedea invidia, ranchiuna şi ura surprinse în rânduri scrise cu aplicaţie. Pe mulţi mediocri îi va pansa această carte şi o vreme vor dormi cu ea sub pernă, explicându-şi insuccesul personal prin cuvintele revanşarde ale cărţii! Ura lui Marino va fi răzbunarea lor!

 

Nu discut colaborarea lui Adrian Marino cu Securitatea, deşi, personal, sunt convins că un om care, iniţial, a fost persecutat, considerat ostil regimului şi, după aceea, a călătorit într-o zburdălnicie prin Occident a avut o relaţie cu cei care dădeau paşapoarte. Dar aceasta o consider o altă discuţie. Nu aş amesteca lucrurile, acum, aici. Mai adaug doar că ieşirea lui Mircea Dinescu pe tema dosarului de la CNSAS nu a fost cel mai elegant lucru. Dar de multă vreme nu mai aştept de la Dinescu eleganţă!

 

Editura Polirom va da o lovitură cu cartea lui Adrian Marino. Va fi, probabil, o carte mai citită decît restul cărţilor sale. Şi memoria publică va scoate, încet, încet, opera sa teoretică pe margine. Iar Adrian Marino va risca să rămână în istoria literaturii române drept un tip care şi-a urât cu metodă colegii de breaslă. Cu cât cazul Marino se va transforma în scandalul Marino, probabilitatea aceasta va creşte. Ceea ce are fi, totuşi,

nedrept.

 

P.S. Clujul cultural trebuie să se pregătească pentru şocul unei dezvăluiri din arhivele CNSAS. E vorba de una dintre cele mai nocive “surse” care au turnat la Securitate postul de radio Europa liberă, cunoscută sub numele conspirativ Someşan. E un cărturar clujean, stabilit în străinătate, care a reuşit să păcălească multă lume cu imaginea sa de mare moralist. Dezvăluirile plutesc în aer!