Ce anume uităm? Ce şi de ce ne mai amintim? (I)

Şi am continuat să vorbim, fiecare printre amintirile lui, printre amintirile noastre, apelând o memorie fanată, amestecată discret cu mirosuri de cafea şi fum de havană. Am pus în câteva minute la punct un proiect (urăsc cum sună cuvântul acesta, mai ales acum, când nimeni şi nimic parcă nu se mai face fără a fi înscris într-un "proiect") în care să vorbim despre memorie, fiecare cu mijloacele lui. Să încercăm un răspuns la întrebări care par minore: ce uităm, ce anume ne amintim? Când ni se întâmplă să uităm / să ne amintim şi de ce? A trecut deja o noapte în care n-am închis un ochi, frământat de idee, de felul cum anume aş putea afla, gândindu-mă mai întâi la mine şi apoi la cei pe care (cred că) îi cunosc suficient de bine, încât să ştiu cum şi în ce fel "funcţionează", afectiv. Să ştim, mai întâi, de ce uităm. Sau, mai clar, de ce anume ne prefacem că uităm. Apoi, mi-am spus, putem trece la felul şi procedeul aducerii aminte. Într-un cuvânt, cum spunea un hâtru, "memoria e aceea cu care uităm...".

Cu fraza aceasta, am fost sigur, trebuie să se încheie orice gând mai lung despre acest subiect. Întrebarea era adresată vârstei mele, mai ales. A celor care au mai trecut printr-o dictatură. Similar cu "aceia dintre noi care au trecut prin viaţă", şi nu numai atât... Cu aceia care au ascultat şi au înţeles, la timpul lui, "Father and son" al lui Cat Stevens. Şi cu siguranţă că e mai uşor să vorbeşti despre memorie la vârsta când poţi (nu doar vrei) să încerci să recapitulezi, iar concentrarea ţi se poate îndrepta uşor către esenţe. Riscurile sunt acelea că o recapitulare presupune iminent regrete, remuşcări pentru tot ce pare ireversibil; o fugă într-un trecut în care amintirile şi "ceea ce ar fi putut să fie" devin pe dată mai pline de valori şi înţelesuri decât "jumătatea plină a paharului", transparentă, dar difuză, cu care se ameţesc cei mai tineri. Sigur, nu pe aceştia mă bazez când întreb "Oare dvs. ce aţi trăit înainte?".

"Oamenii până la treizeci de ani sunt doar schiţe de proiect" spunea Paleologu, iar Noica era de părere că "până la treizeci de ani oamenii sunt tineri care fac game". Or fi greşit, poate, amândoi marii mei prieteni dispăruţi, dar oricum, nu-i poţi cere unui tânăr să se uite la o parte plină a paharului, fiindcă el este cuprins de frisonul propriului vis, pe care şi-l construieşte, în care crede mai mult decât în orice altceva. Ei n-au memorie, dar o să aibă peste cinci, zece, peste douăzeci de ani. Atunci se vor opri un moment în loc şi îşi vor aminti de toate drumurile pe care le-au ratat, de cele pe care le-au considerat secundare şi le-au părăsit. Dar asta e altă discuţie. Dezavantajul unei memorii mature este acela că această memorie îi cuprinde pe cei dragi care nu mai sunt. Unii au murit, alţii, deşi trăiesc, s-au pierdut în neant. Îţi poate crea chiar un sentiment de culpabilitate că n-ai făcut tot ce puteai pentru a-i avea lângă tine mai multă vreme; că n-ai reuşit să-i convingi să rămână şi să nu se piardă. Memoria poate echilibra, oare, răul şi binele prin care ai trecut? Face ea posibilă, prin uitare, acest echilibru care îţi permite să vieţuieşti mai departe? E un proverb cunoscut, care spune aşa: "Cele bune să se adune, cele rele să se spele!". Dar, oare, sunt cele bune "adunabile"? Sunt cele rele "lavabile"? Nu cred.

De aceea cred în memorie, şi mai ales în memoria afectivă şi detest felul nostru absolut ruşinos în care ne-o manipulăm. În care trecem peste momente esenţiale. Spunem că sunt "amănunte" şi mergem mai departe în drumul nostru, la capătul căruia ar trebui să fi cucerit Lumea. Or, amănuntele acestea le vom purta în noi tot timpul: ele sunt acelea care ne-au dat măsura sensibilităţii, a dorului, dragostei, disperării, bucuriei, a măreţiei sufletelor noastre. Amănunte care ne compun şi ne dau propria măsură, aceea adevărată, şi nu aceea pe care visam să o "construim" artificial, fără să ne întrebăm chiar propria memorie; memoria sufletului, fiindcă aceasta este cea care ştie exact unde anume suntem şi care este direcţia de urmat. Dar noi n-o "chemăm". O aruncăm la spate. Milioanele de astfel de oameni care îşi astupă urechile la ţipătul disperat al memoriei au distrus însăşi sensibilitatea acestei Lumi. Dacă totul în lumea aceasta nu mai este decât cerere şi ofertă, dacă totul are un preţ, dacă tot ce se realizează are la bază un compromis, dacă totul înseamnă azi negociere, dacă sentimentele umane s-au transformat în obiceriuri şi automatisme, dacă familia înseamnă mai ales rutină, dacă cel de lângă tine te-ar împinge de pe buza prăpastiei ca să-ţi ia locul este tocmai pentru că nu mai suntem în stare să ne ascultăm glasul propriei memorii. În cazul meu, este acea memorie care vine din strămoşi, cea care îţi spune fără să-ţi argumenteze ce e şi ce nu e bine să faci. Nu mă plac, aproape deloc: nu sunt genul meu.

Dar recunosc cu bucurie că mulţumită acelei "memorii" afective pe care n-am dat-o la o parte niciodată şi pe care am ascultat-o instinctiv, n-am putut să-mi imaginez viaţa mea în altă ţară, oricâte avantaje şi miraje mi-au surâs, dacă aş fi ales asta, în timp. Şi tot de aceea am fost dintotdeauna romantic; un romantism pe care azi generaţii întregi de tineri l-ar cataloga drept "telenovelistic", "greţos", "siropos" sau "lacrimogen". Şi, desigur, tot mulţumită acelei memorii detest vulgaritatea de orice fel, îi detest pe cei care o folosesc, mârlănia, făţărnicia şi aroganţa. Îmi amintesc, cu ajutorul memoriei, că am simţit, poate mai acut decât alţii (cu siguranţă mai mult decât cei care trăiesc în afara propriei lor memorii afective!), gelozia, invidia, dispreţul, încremenirea în prejudecăţi, dar chiar revenirea, recursul la valoarea propriei memorii m-au făcut/mă fac să pot să mă întorc din orice fel de drum şi să-mi recunosc durerea de a fi greşit.