Ce este UDMR, cine este Laszlo Tökes

Amintirile mele de acum, întâmplător sau nu, sunt cu unguri. Deşi sunt multe şi diversele întâmplările ce-mi vin în minte, pot să privesc în ochi şi cu inima deschisă orice maghiar. Binenţeles, dacă şi el poate să facă acelaşi gest ca mine. De aceea, nu înţeleg două lucruri: unul este UDMR, iar celălalt, Laszlo Tökes. Am spus cumva lucruri? Primul prieten din viaţa mea, la vârsta primei copilării, deci a primelor amintiri, a fost „badea Gyuri". Eu îi ziceam aşa, pentru că, în graiul în care eu am învăţat să rostesc cuvintele, „bade" însemna un bărbat în plină vârstă. El îşi zicea Gyuri bacs (eu nu înţelegeam ce înseamnă bacs - baci), şi era „gornicul", după spusele bunicii, pădurarul, de fapt, sau „vânătorul", după mintea mea. Niciodată de atunci nu mi-am închipuit că un „vânător" ar putea să arate altfel: pălărie verde cu pană, tunică şi pantaloni bufanţi de aceeaşi culoare, cizme de piele cu turiac înalt şi puşcă, fascinanta puşcă cu două ţevi, ce stătea ţeapănă-vertical pe umărul drept şi nu cobora de acolo niciodată.

Vreau să mai spun că toate acestea se întâmplau la casa bunicului, care era morar şi locuia în afara satului, între două păduri, pe firul unei ape, nimic altceva decât primul meu paradis. Iar „badea Gyuri", ce făcea parte din el, nu uita niciodată să-mi aducă o bomboană, iar câteodată, cu permisiunea bunicii, să mă ia de mână şi să-mi arate pădurea. Întâi intra în casă, se aşeza pe laviţă (cu puşca în spate), bea un pahar de ţuică, îşi ştergea cu dosul palmei mustaţa retezată, râdea scurt şi sacadat şi zicea „no aşe". Apoi pleca. Casa bunicului are şi ea o poveste fabuloasă, căci în 1940, când s-a împărţit Ardealul, graniţa trebuia să treacă prin mijlocul casei, de fapt, printre moară şi casă, lipite una de alta. Fără glumă, căci, de obicei, frontiera urmează ca reper firul unei ape, iar apa era în acest caz chiar iazul morii.

Astfel, teoretic, casa şi o parte din grădină erau în România, moara şi curtea erau în Ungaria, iar bunicul şi bunica treceau zilnic, de câteva zeci de ori, fraudulos frontiera. Tot atunci, bunicul a fost deportat la muncă la „băile" de la Tatabanya, de unde, pur şi simplu, s-a întors, la soţie şi la cei doi copii adolescenţi, fără să spună nimic, fără să-l oprească cineva sau să îl caute după aceea. Mai târziu, tot prin bunicul, l-am cunoscut pe „Tudor Arghezi". De fapt, eu i-am spus aşa, după ce am ajuns la şcoală, lui „Geza bacs", care era leit, după ce am văzut o poză într-un manual, unde poetul apărea în prisacă, cu o bască pe cap şi cu ochelari. Geza bacs, ce locuia peste pădure, era meşterul absolut, trăia singur şi ştia să repare toate „drăciile" din lume, mai ales ceasul cu „loturi" şi cuc al bunicului, ce se strica destul de des. Îmi amintesc că, printre altele, Geza bacs mi-a dat miere de albine, ceva atât de bun ce nu mâncasem nici până atunci, nici de atunci încoace.

Sar direct în liceu, unde am avut un bun coleg Attila, din Sărmăşag, supranumit „Bölöni", deoarece semăna cu fotbalistul. S-a căsătorit cu o moldoveancă, s-a stabilit la Iaşi şi m-a căutat răbdător în cartea de telefon din Cluj pentru a mă mustra că nu l-am invitat la întâlnirea de 20 ani. I-am promis că nu se va mai întâmpla. În facultatea politehnică, pe vremuri, îndrumătorul meu de an, un ungur (Petho) m-a salvat de la exmatriculare pentru că „furasem" câteva mere de la livada Steluţa în timpul practicii studenţeşti. Personal, el a pledat în Senat să nu fiu pedepsit (în fine, pentru ceva ce făceau toţi studenţii în practică) şi mi l-a dat la telefon pe decantul facultăţii (Zirbo) să-i „explic".

În armată, am fost prieten foarte bun şi am împărţit mâncarea cu Karoly din Miercurea Nirajului (Mureş), un băiat foarte simţit şi cumsecade. Repartiţia guvernamentală la absolvirea facultăţii am primit-o la Gheorgheni - Harghita, în inima secuimii. Am lucrat acolo aproape şase ani, câteodată singurul român într-un birou cu 20 de secui. Unii mi-au fost doar colegi, alţii mi-au fost prieteni. După noiembrie 1987 (după mişcările muncitoreşti de acolo), am fost detaşat şase luni la Steagul Roşu Braşov. Unul dintre directori, Kerekes pe numele lui, mi-a făcut o ofertă de nerefuzat: angajare la cunoscuta fabrică de autocamioane (suna fabulos, deoarece Braşovul ca şi Clujul era „oraş închis") şi apartament la cheie în oraş, pe Calea Bucureşti. Declinând oferta, a trebuit să-l mint că dau la Facultatea de Drept din Cluj (de fapt, dădeam la Litere, dar nu m-ar fi crezut).

Din Gheorgheni, m-am întors în Cluj în 1991, dar am plecat cu declaraţie, căci directorul, ungur şi el, mi-a spus că nu mă lasă: „Nu pleci acum, se va zice că te-au alungat secuii", a zis el, după episodul martie 1990 din Târgu-Mureş şi alte incidente din secuime. Am semnat o declaraţie că nu m-a izgonit nimeni de acolo. M-a impresionat când un coleg din Joseni m-a dus la el acasă să-mi aleg cărţi în franceză primite după revoluţie ca „ajutoare". Nu am scăpat până nu am ales circa 100 de cărţi. De atunci, la fiecare loc de muncă, a fost cel puţin un ungur şi mai multe amintiri, dar nu mai e loc pentru ele. Nu am nicio amintire cu UDMR, nici la putere, nici în opoziţie. Ştiu tot mai puţin cine este Laszlo Tokes, cel care vorbeşte despre ţinutul secuiesc ca despre o nouă Crimee.