în timp, dealul va fi mobilat cu locuinţe pe toţi versanţii iar în primele decenii ale secolului XX vom întâlni atât locuinţele insalubre de pe versantul sudic (unde şi-n anii 40 “fetele” mai chemau clienţii amatori de plăceri...) sau cele muncitoreşti de pe versantul nordic, ca şi vilele ce vor prolifera în perioada interbelică, pe versantul estic. în aceeaşi perioadă, în incinta fostei Cetăţi, mai funcţionau cazărmile ce găzduiau soldaţii diverselor regimente.
întorcându-ne, însă, în ultimele decenii ale secolului XIX, când lucrările la actualul Parc Central erau spre finalizare, prefectul Caroly Haller va fi preocupat, după 1876, de continuarea aleii centrale a Parcului, prin intermediul pasarelei metalice “Elisabeta”, până pe versantul sudic al dealului Cetăţuia. Cu această ocazie se face legătura între cursul Someşuluişi platoul Cetăţii, se amenajează locul de popas în hemiciclu şi cu bustul împărătesei (dispărut ulterior) şi se dă astfel acestei zone funcţia de Belvedere.
în deceniul al şaptelea al secolului trecut, oraşul nu mai agreează zona de promiscuitate din vecinătatea străzii General Dragalina şi în aproape trei ani se schimbă faţa versantului: se realizează aleile (inginer Zeno Niculescu), se nasc cele două pergole (arhitect Zoltan Balazs), se ridică cele cinci blocuri cetăţuie (arhitecţii Carmen Pavel şi Zoltan Balazs). Dar vine anul ploios 1970 şi structura geologică exterioară a dealului cedează,iar sistemul de alei este răvăşit. în anii 70 se realizează un sistem de drenaj cu colectare şi puţuri, dar nu se trece şi la o decolmatare periodică a acestora şi autorul proiectului, inginerul Eduard Ionescu, apreciază că vor apărea surprize.
Deşi legătura cu platforma panoramică şi Hotelul Belvedere va fi tot mai frecventată (punându-se chiar problema unui acces mecanic) în “epoca statuilor”, atenţia nu va fi acordată acestei necesităţi şi înlăturării unei situaţii dezolante, ci se va axa pe ridicarea actualului monument “casa cu cruce”. Amintim că Cetatea austriacă face parte din patrimoniul arhitectural al urbei, că aici un tur de orizont de la o înălţime de circa 50 de metri deasupra oraşului ar putea fi cuplat cu un muzeu al evoluţiei acestei vechi aşezări sau al arhitecturii, că versantul sudic este o tentaţie la relaxarea fizico-spirituală şi că nici un traseu turisitic nu poate exclude un asemenea obiectiv.
Adăugând şi faptul că de aici ar trebui să plece şi un traseu pietonal de creastă, până la pădurea Hoia şi Cheile Baciului, nu ar fi, oare, cazul să nu rămânem indiferenţi la soarta acestui preţios dar natural?! în anii 70 începuse să se contureze prin proiecte un sistem municipal de spaţii verzi, iniţiat de inginerul Mircea Micu. în 1996, după o reanalizare a situaţiei existente, a propus şi subsemnatul o înşiruire de şase subsisteme dedicate agrementului şi sportului în care Dealul Hoia-Cetăţuia era primul cu şansa de a se realiza. în prezent, concluzia ar fi: şi ce dacă s-a propus?
