Aşadar, la un „oraş universitar" de circa o sută de mii de studenţi, au ieşit în stradă pentru a-şi revendica drepturile circa o mie, deci 1%. Am putea zice, în glumă sau în serios, că, din cele 6% din PIB cerute pentru educaţie şi din cele 3% reale, s-ar putea să rămână 1%. Practic, absurd, teoretic, posibil. Măcar 6% din studenţi să fi ieşit şi încă era ceva...
Am convingeri moderat de dreapta, nu visez militanţi la tot pasul şi nu sunt fan al revoluţiei continue, dar ceea ce s-a întâmplat miercuri este un eşec usturător al activismului românesc, într-un moment în care părea că şi-a găsit rost, repere, consistenţă şi rezultate. E uimitor cum a putut să primească această lovitură de graţie tocmai din partea studenţilor, aceşti „revoluţionari de profesie", aflaţi la „vârsta tuturor posibilităţilor", tineri fără obligaţii profesionale, familiale sau de altă natură. Deşi nu-mi convine, mă încumet să găsesc câteva explicaţii acestui fapt grav, în opinia mea, şi care deja tinde să treacă neobservat.
În registru polemic-băşcălios, aş putea spune că nu s-au adunat mai mulţi studenţi pentru că o parte din ei nu s-au dezmeticit după clubbing-ul din noaptea trecută, o parte nu s-au putut rupe din sălile de curs şi de lectură, iar o parte sunt magnetizaţi de laptopuri şi tablete, furaţi de navigaţie şi captivi în reţele. O fi ceva şi din astea, dar nu sunt adevăratele motive. Pot spune însă că puţini dintre cei ieşiţi în stradă şi şi mai puţini dintre cei neieşiţi ştiu ce este PIB-ul. La fel de puţini ştiu cât este PIB-ul României şi, prin urmare, cât înseamnă 6% din el. De asemenea, e prea puţin probabil să se fi ştiu de unde provine acel procent, de ce atât, cum e la alţii şi de ce nu s-a respectat până acum. Aşadar, pare complicat de înţeles ce şi cât înseamnă 3% şi ce ar reprezenta 6%, astfel încât totul să capete un contur mai precis şi un sens coerent care să îi scoată în stradă. Întrebările sunt: ar trebui să ştie toate astea, de ce nu le ştiu, e necesar să le spună cineva?
Dar, vorba poetului, neînţelesurile se transformă în neînţelesuri şi mai mari. E foarte posibil (şi o zic cu îngăduinţă) să mai funcţioneze câteva dihotomii în rândul comunităţilor de studenţi care îi fac să rămână inerţi şi pasivi. Bunăoară, între cei de „la buget" şi cei de „la taxă". Astfel, cei de „la taxă", adică peste jumătate, cei care îşi plătesc facultatea cu o sumă oarecare să se simtă înafara sistemului, înafara finanţării, să se creadă absolviţi de problemele şi grijile bugetului, considerând că nu au nicio legătură cu asta şi, prin urmare, nu au nimic de câştigat sau de pierdut. Este o imensă eroare de informare şi de înţelegere şi nu e cazul aici să explic ce ar însemna, pentru toată lumea, dublarea banilor din educaţie (studenţi, profesori, infrastructură, dotări etc.).
De cealaltă parte, cei de „la buget" e posibil să se simtă foarte mulţumiţi şi recunoscători pentru bursa primită (atât cât e) şi să nu dorească a tulbura apele să o piardă şi pe aia. La altele, n-au apucat să se gândească în profunzime. Apoi mai există o sciziune între cei „bogaţi" şi cei „săraci", practic, între cei cărora puţin le pasă de şcoală, de burse şi de bani şi cei care îşi fac şcoala cu eforturile lor şi ale părinţilor, suportând o presiune în plus din acest punct de vedere. Lipsa de solidaritate există, evident, între studenţii de la stat şi cei din universităţile particulare, între cei proveniţi din universităţi cu profile diferite. Apoi, e diferenţă de abordare şi înţelegere între studenţii debutanţi şi absolvenţi, între cei de la licenţă şi cei de la masterat sau doctorat şamd. Accentuez că niciunul dintre aceste argumente nu stă în picioare la o analiză serioasă şi că, uneori, atitudinea de neimplicare este generată de ignoranţă şi prostie. Peste toate, ca un corolar, stau lipsa de informare, cum spuneam, lipsa de organizare şi de comunicare adecvată. Comunicarea despre acest miting a fost slabă, atât în mass-media, cât şi în social media şi nici ecourile nu sunt diferite.
Mai spun doar atât, ca exemplu: dacă în toate marile centre universitare ar fi protestat hotărât măcar zece mii de studenţi timp de câteva zile (nu mai vorbesc de profesori şi elevi), ar fi fost posibil ca bugetul educaţiei să primească nu 6%, ci un 3 şi ceva, un 3,5% maxim. Dar, la prima sau a doua rectificare bugetară, nişte acţiuni similare ar mai fi mişcat un 0,25, până la 0,5%. Ceea ce crea premise solide pentru un 4% din PIB pentru educaţie în bugetul anului 2015. Aşa, eşecul de acum nu doar că nu aduce nimic, dar compromite acţiuni viitoare. Politicienii asta aşteaptă. Iar de pierdut, au pierdut toţi.
Viorel NISTOR
redactie@ziuadecj.ro
