DISTRIBUIE
În cursul crizei izbucnite în 2008 se pun persistent, de către cetăţeni, câteva întrebări simple: ce s-a întâmplat, de fapt? ce urmează? care este viitorul previzibil? Fiecare poate formula un răspuns la aceste întrebări şi, în fapt, îşi formulează, fie şi tacit, chiar şi numai din nevoia de a acţiona a doua zi.
Numai că o criză extinsă, în era globalizării reţelelor financiare şi a comunicării, nu mai poate fi captată suficient în termeni inspiraţi de experienţe izolate sau de optici singulare. Lumea în care trăim se opune manifest înţelegerii cu mijloacele cognitive simple, oarecum naturale, ale fiecăruia. Este nevoie de punerea în legătură a diverselor experienţe, abordări şi optici. În orice caz, astăzi, finanţiştii, economiştii, sociologii, antropologii, filosofii, teologii sunt solicitaţi să îşi întindă mâna într-un efort de a găsi în mod cooperativ rezolvările.
În Franţa, Erik Izraelewicz a avut ideea să reunească într-un volum edificator, sub titlul “Ce que la crise a changé. 60 personnalités imaginent le monde de demain” (Afornaud Franel, Paris, 2009), opiniile despre geneza crizei şi schimbările pe care aceasta le aduce în societăţile moderne, ale unor economişti, finanţişti, întreprinzători, eseişti, filosofi şi politicieni. Ce ne spun aceştia cu privire la cauza crizei? Dar cu privire la ceea ce urmează? Ce lume se prefigurează, în definitiv? Să sistematizăm răspunsurile care bat mai în adâncimea situaţiei. Economiştii, prin natura disciplinei pe care o cultivă, văd mai bine întregul – economia unei societăţi, nu doar chestiunea lichidităţilor sau a deficitului bugetar. Unii dintre respondenţii volumului pun accent, când discută originea crizei, pe “regimul unei creşteri dezechilibrate” în forma “economiei de împrumut” în condiţiile dezvoltării “băncii de afaceri” în locul “băncii comerciale” şi ale transformării creditului în “mijloc speculativ” (Michel Aglietta). Alţii invocă “caracterul destabilizant al reglementării financiare existente” (Agnes Bénassy-Quéré), “absenţa totală a reglementării sectorului financiar” (Nicole El Karoui), “epuizarea modelului neoliberal” (Isaac Johsua), focalizarea primejdioasă a politicii economice asupra “lichidităţii pieţelor” (Paul Jorion). Finanţiştii spun că excesiva focalizare pe finanţe a produs o “criză economică” (Isabelle Bouillot), că sub “criza monedei” s-a produs o “criză a împărţirii bunurilor” (Charles-Henri Filippi), că se trece pe nesimţite la o “nouă creştere”, bazată pe biotehnologii şi noi energii (Olivier Klein).
Întreprinzătorii pun criza financiară pe seama “capitalismului, moralei şi eticii” deficiente, care ele însele ar fi în criză (Mercedes Erra). Eseiştii consideră că originea crizei este “de ordin politic”, urcând la reorientarea lui Deng Xiaoping, din 1979, spre economia de piaţă, care a făcut ca sistemul capitalist să nu mai aibă un concurent stimulativ (Jean Boissonnat), sau accentuează împrejurarea că în ceea ce se numeşte astăzi „criză” se reunesc o “criză financiară”, o “criză economică”, o “criză a modelului de dezvoltare” şi trădează o “mutaţie radicală” în lume (Hugues de Jouvenel), care ar fi echivalentă cu “pierderea încrederii în progres” (Marc Ferro). Filosofii interoghează mai ferm realităţile şi, atunci când sunt veritabili, dau răspunsuri univoce. Unii cred că această criză reconfirmă distanţa dintre piaţă şi morală (André Comte-Sponville). Criza denotă, pentru alţii, că “democraţiile noastre de opinie sunt neputincioase în faţa economiei de piaţă” (Jean-Pierre Dupuy). Criza este considerată “criză de guvernanţă” ce “marchează înfrângerea unei ideologii” – ideologia guvernabilităţii pur financiare a societăţilor (François Ewald). Trăim, în fapt, o “criză morală, intelectuală şi politică” (Marcel Gauchet). Politicienii vorbesc de “limitele capitalismului financiar” (Henri Guiano) şi de rolul izbăvitor al progreselor tehnologiei (Nathalie Kosciusko-Morizet).
Nu comentăm diferenţele de optică dintre cei citaţi. Diferite discipline dau diferite interogaţii, cu adâncimi şi precizii variate, şi optici sensibil diferite. Nu aceste diferenţe sunt importante, cât conlucrarea eventuală la care convin optici de felul celor amintite.
Ce lume se prefigurează? Ce urmează? Să parcurgem volumul “Ce que la crise a changé. 60 personnalités imaginent le monde de demain” călăuziţi de aceste întrebări. Economiştii atrag atenţia asupra “noilor norme pe termen lung în deciziile financiare” (Michel Aglietta), vorbesc de “limitarea taliei operaţiunilor financiare” (Nicole El Karoui), de survenirea unei “lumi cu margini de manevră mai restrânse” (Isaac Johsua), de emergenţa într-o lume în care meciul se va juca între o Americă în restrângere şi o Chină în ascensiune (Paul Jorion), într-o “lume mai puţin productivistă şi mai puţin liberală” (Alain Lipietz), o lume a “întăririi rolului statului” (Pascal Salin). Cei care vin din sfera finanţelor anunţă “sfârşitul economiei îndatorării” şi, cu aceasta, reducerea “creşterii economice” (Gilles Estrillard) şi afectarea “democraţiei” (Charles-Henri Filippi). Vom intra într-o lume în care trebuie gândit global (Denis Kessler), vom trece la “o nouă creştere economică”, bazată pe biotehnologii şi energii noi (Olivier Klein), la o lume care redescoperă “solidaritatea” (Marc Viénot).
Întreprinzătorii apreciază că după criză se va gândi nu numai în termeni de costuri, ci şi în termenii calităţii (Patricia Barbizet), feminitatea va fi respectată mai mult (Lorraine Donnedieu de Vabres), generaţiile tinere vor fi mai deconectate de lumea reală, preferând timpul liber (Cathérine Euvrand), multilateralismul şi complexitatea vor fi respectate (Simone Halberstadt Haradi), o nouă alianţă a societăţii şi pieţei va câştiga teren (Pjilippe Lemoine). Eseiştii ne previn asupra stringenţei nevoii de a face tranziţia de la criza actuală la un nou “model de creştere”, care să facă faţă şomajului în creştere şi demografiei stagnante din Europa (Jean Boissonnat). Unii spun că va apărea o nouă pasiune pentru valori durabile, care asociază într-un fel nou libertatea individuală, valorile colective şi “flexibilitatea muncii” (Laurent Cohen-Tanugi). Criza actuală “va marginaliza lumea veche” (Alain Minc).
Filosofii avertizează asupra “riscului ecologic” şi a “riscului ideologic sau cultural”, care vor putea antrena conflicte (André Comte-Sponville), asupra primejdiei “expansiunii crescânde a unui raţionalism strâmt, care suscită în reacţie o respingere a raţiunii” (Jean-Pierre Dupuy). Vom intra într-o lume a întăririi competiţiei dintre naţiuni (Marcel Gauchet), în care va fi un nou raport al oamenilor cu timpul, istoria, religia (Isabelle Graesslé), o lume în care nu se va mai trăi cu sentimentul nelimitării (Olivier Mongin).
În Franţa, Erik Izraelewicz a avut ideea să reunească într-un volum edificator, sub titlul “Ce que la crise a changé. 60 personnalités imaginent le monde de demain” (Afornaud Franel, Paris, 2009), opiniile despre geneza crizei şi schimbările pe care aceasta le aduce în societăţile moderne, ale unor economişti, finanţişti, întreprinzători, eseişti, filosofi şi politicieni. Ce ne spun aceştia cu privire la cauza crizei? Dar cu privire la ceea ce urmează? Ce lume se prefigurează, în definitiv? Să sistematizăm răspunsurile care bat mai în adâncimea situaţiei. Economiştii, prin natura disciplinei pe care o cultivă, văd mai bine întregul – economia unei societăţi, nu doar chestiunea lichidităţilor sau a deficitului bugetar. Unii dintre respondenţii volumului pun accent, când discută originea crizei, pe “regimul unei creşteri dezechilibrate” în forma “economiei de împrumut” în condiţiile dezvoltării “băncii de afaceri” în locul “băncii comerciale” şi ale transformării creditului în “mijloc speculativ” (Michel Aglietta). Alţii invocă “caracterul destabilizant al reglementării financiare existente” (Agnes Bénassy-Quéré), “absenţa totală a reglementării sectorului financiar” (Nicole El Karoui), “epuizarea modelului neoliberal” (Isaac Johsua), focalizarea primejdioasă a politicii economice asupra “lichidităţii pieţelor” (Paul Jorion). Finanţiştii spun că excesiva focalizare pe finanţe a produs o “criză economică” (Isabelle Bouillot), că sub “criza monedei” s-a produs o “criză a împărţirii bunurilor” (Charles-Henri Filippi), că se trece pe nesimţite la o “nouă creştere”, bazată pe biotehnologii şi noi energii (Olivier Klein).
Întreprinzătorii pun criza financiară pe seama “capitalismului, moralei şi eticii” deficiente, care ele însele ar fi în criză (Mercedes Erra). Eseiştii consideră că originea crizei este “de ordin politic”, urcând la reorientarea lui Deng Xiaoping, din 1979, spre economia de piaţă, care a făcut ca sistemul capitalist să nu mai aibă un concurent stimulativ (Jean Boissonnat), sau accentuează împrejurarea că în ceea ce se numeşte astăzi „criză” se reunesc o “criză financiară”, o “criză economică”, o “criză a modelului de dezvoltare” şi trădează o “mutaţie radicală” în lume (Hugues de Jouvenel), care ar fi echivalentă cu “pierderea încrederii în progres” (Marc Ferro). Filosofii interoghează mai ferm realităţile şi, atunci când sunt veritabili, dau răspunsuri univoce. Unii cred că această criză reconfirmă distanţa dintre piaţă şi morală (André Comte-Sponville). Criza denotă, pentru alţii, că “democraţiile noastre de opinie sunt neputincioase în faţa economiei de piaţă” (Jean-Pierre Dupuy). Criza este considerată “criză de guvernanţă” ce “marchează înfrângerea unei ideologii” – ideologia guvernabilităţii pur financiare a societăţilor (François Ewald). Trăim, în fapt, o “criză morală, intelectuală şi politică” (Marcel Gauchet). Politicienii vorbesc de “limitele capitalismului financiar” (Henri Guiano) şi de rolul izbăvitor al progreselor tehnologiei (Nathalie Kosciusko-Morizet).
Nu comentăm diferenţele de optică dintre cei citaţi. Diferite discipline dau diferite interogaţii, cu adâncimi şi precizii variate, şi optici sensibil diferite. Nu aceste diferenţe sunt importante, cât conlucrarea eventuală la care convin optici de felul celor amintite.
Ce lume se prefigurează? Ce urmează? Să parcurgem volumul “Ce que la crise a changé. 60 personnalités imaginent le monde de demain” călăuziţi de aceste întrebări. Economiştii atrag atenţia asupra “noilor norme pe termen lung în deciziile financiare” (Michel Aglietta), vorbesc de “limitarea taliei operaţiunilor financiare” (Nicole El Karoui), de survenirea unei “lumi cu margini de manevră mai restrânse” (Isaac Johsua), de emergenţa într-o lume în care meciul se va juca între o Americă în restrângere şi o Chină în ascensiune (Paul Jorion), într-o “lume mai puţin productivistă şi mai puţin liberală” (Alain Lipietz), o lume a “întăririi rolului statului” (Pascal Salin). Cei care vin din sfera finanţelor anunţă “sfârşitul economiei îndatorării” şi, cu aceasta, reducerea “creşterii economice” (Gilles Estrillard) şi afectarea “democraţiei” (Charles-Henri Filippi). Vom intra într-o lume în care trebuie gândit global (Denis Kessler), vom trece la “o nouă creştere economică”, bazată pe biotehnologii şi energii noi (Olivier Klein), la o lume care redescoperă “solidaritatea” (Marc Viénot).
Întreprinzătorii apreciază că după criză se va gândi nu numai în termeni de costuri, ci şi în termenii calităţii (Patricia Barbizet), feminitatea va fi respectată mai mult (Lorraine Donnedieu de Vabres), generaţiile tinere vor fi mai deconectate de lumea reală, preferând timpul liber (Cathérine Euvrand), multilateralismul şi complexitatea vor fi respectate (Simone Halberstadt Haradi), o nouă alianţă a societăţii şi pieţei va câştiga teren (Pjilippe Lemoine). Eseiştii ne previn asupra stringenţei nevoii de a face tranziţia de la criza actuală la un nou “model de creştere”, care să facă faţă şomajului în creştere şi demografiei stagnante din Europa (Jean Boissonnat). Unii spun că va apărea o nouă pasiune pentru valori durabile, care asociază într-un fel nou libertatea individuală, valorile colective şi “flexibilitatea muncii” (Laurent Cohen-Tanugi). Criza actuală “va marginaliza lumea veche” (Alain Minc).
Filosofii avertizează asupra “riscului ecologic” şi a “riscului ideologic sau cultural”, care vor putea antrena conflicte (André Comte-Sponville), asupra primejdiei “expansiunii crescânde a unui raţionalism strâmt, care suscită în reacţie o respingere a raţiunii” (Jean-Pierre Dupuy). Vom intra într-o lume a întăririi competiţiei dintre naţiuni (Marcel Gauchet), în care va fi un nou raport al oamenilor cu timpul, istoria, religia (Isabelle Graesslé), o lume în care nu se va mai trăi cu sentimentul nelimitării (Olivier Mongin).
DISTRIBUIE
Comenteaza
