Cea mai scurtă zi. Cele mai lungi întrebări

După 22 de ani, mă frământă încă o întrebare, la fel de valabilă atunci ca şi acum. Se spune că o parte importantă din confortul psihologic al unei persoane este dat de felul în care se raportează la munca sa de zi cu zi la îndeletnicirea pe care a învăţat-o şi acum o practică.

Nu doar pentru bani, deşi niciodată aspectul financiar nu va fi de ignorat, ci şi ca să se simtă cu sine însuşi, pentru că se simte util celorlalţi, societăţii, clienţilor etc.
Dacă îţi place ceea ce faci, atunci sunt şanse mai mari ca rezultatul muncii tale să fie de calitate. Dacă eşti educat corespunzător meseriei pe care o practici şi te perfecţionezi pe parcursul vieţii, fie într-un sistem organizat de training-uri, fie ca autodidact, performanţa la locul de muncă este mai uşor de atins. Dacă îţi simţi munca valorizată social, dacă semenii tăi te apreciază pentru ceea ce faci şi pentru roadele muncii tale, atunci gradul tău de satisfacţie cu propriul sine are un fundament pe care să se dezvolte. Dacă eşti un medic şi ştii că ai salvat atâtea zeci, sute, mii de vieţi, iar ele la rândul lor ştiu că îţi sunt datoare pentru amânarea unui sfârşit ce părea odinioară prea aproape, atunci ştii sigur că nu te-ai născut degeaba.

Dacă ai decis să fii profesor, iar elevii/studenţii tăi te sună după câţiva ani de la absolvire să-ţi mulţumească - nici nu trebuie să dezvolte prea mult resorturile gestului - atunci vei şti că banii puţini pe care îi iei lunar se compensează cu acea stare de graţie a celui care se simte împlinit de lucrul bine făcut, de beneficiile muncii lui pentru ceilalţi, ca indivizi şi societate. Dacă eşti muzician la Filarmonica de Stat Transilvania din Cluj, să zicem, florile şi aplauzele pe care le primeşti într-o seară friguroasă de iarnă, în sala insalubră şi cu o acustică deplorabilă, te vor face să uiţi de nedreptăţile pe care le înfrunţi zi de zi, de promisiunile deşarte pe care le-ai primit de la oameni şi de la viaţă, pentru ca să te poţi bucura că dai viaţă unui vals de Liszt, unei suite de Rahmaninov.

Dar dacă o viaţă întreagă ai fost securist? Torţionar? Miliţian bătăuş? Canalie zeloasă? Mânuitor profesionist de pulan? Terorist, perpetuu sub acoperire? Reeducator? Profesor de socialism ştiinţific? Nicolschi? Pleşiţă? Ciolpan? Vida Nedici? Enoiu? Maromete? Caba? Dando? Mâncător profesionist de rahat? Şofer pe TAB-urile de la baricada de la Universitate? Dirijor de masacre, la Otopeni sau în destule alte locuri? Purtător de ciocate înfipte la ficat? Zdrobitor de tibii? Smulgător de dinţi, smulgător de unghii? Menghină de testicole? Ciopârţitor de cadavre ale duşmanilor poporului? Spălător de creiere? Scriitor de osanale în slujba oricăruia dintre cei de mai sus? Comandant suprem al tuturor?

Mă frământă întrebarea asta şi nu reuşesc să-i găsesc un răspuns. Cum reuşesc oamenii aceştia să trăiască cu ei înşişi? În marea majoritate a cazurilor, comportamentul lor în familie şi în cercul de prieteni ar fi indicat nişte persoane perfect integrate social, cu o viaţă liniştită, ba uneori dădeau dovadă de un simţ al umorului remarcabil şi de o sociabilitate de invidiat. Aşadar, Răul nu le era decât o mască, de purtat la locul de muncă, aşa cum medicul îşi ia halatul şi celelalte acareturi când intră în sala de operaţie. O slujbă ca oricare alta, măcelar de oameni, măcelar de suflete. Să faci asta o viaţă întreagă şi să nu simţi acea înălţare, acea satisfacţie profesională este de neimaginat.

De aici, dilema mea capătă alte accente. Ce fel de om este acel slujbaş al răului, conştient că distruge conştiinţe, curmă vieţi şi schilodeşte, pas cu pas, o întreagă naţiune pentru zeci bune de ani? Şi o face cu satisfacţia datoriei împlinite la locul său de muncă. Iar când societatea constată rolul său malefic, în trecutul recent, în nemişcarea prezentului şi în enigma cenuşie a viitorului, ce ar trebui să întreprindă? Să încerce să-i arate unde a greşit? Să facă eforturi de a-l convinge de beneficiile unui alt sistem de valori, ale unei alte grile etice? Să-l aleagă deputat sau senator, să-i ofere pe mai departe privilegii, să-l lase să se înfrupte din borcanul capitalist cu miere, în speranţa că se va convinge singur? Să-i dea certificat de revoluţionar? Să-l încurajeze să protesteze împotriva fostelor sale victime, tocmai de dragul principiilor democratice? Să se îndrăgostească iremediabil de fostul torţionar, până la uitarea de sine, în virtutea morbului alienării descrise de sindromul Stockholm?

Au fost trei episoade recente care mi-au readus în memorie aceste întrebări. Întâi, scena din Piaţa Tahrir de la Cairo, în care o fată cu sutien albastru, protestatară împotriva regimului militar instalat după prăbuşirea dictaturii Mubarak, era târâtă pe asfalt, lovită cu pumnii şi picioarele, umplută de sânge de 6-7 băieţi vânjoşi în uniforme. Brusc, am rememorat episoade din zorii democraţiei noastre, cu Mihăilă Cofariu de la Târgu Mureş şi mineri ce plantau panseluţe cu târnăcopul prin bărbi de intelectuali. Apoi, moartea a doi oameni, exponenţi ai unor sisteme de gândire diametrale, Václav Havel şi Kim Jong-il. Primul, intelectualul care şi-a readus naţiunea la viaţă şi i-a desenat un drum spre o vârstă nouă a progresului de netăgăduit, al doilea, singurul dintr-un lung şir de personalităţi întunecate ale istoriei recente căruia experimentul social al distopiei comuniste i-a reuşit până la capăt, în sensul distrugerii ireversibile a conştiinţelor celor pe care i-a supus.

Măcar o dată pe an, astăzi, în jur de ora 12 şi 8 minute, suntem obligaţi să reflectăm puţin asupra unor întrebări de felul acesta.

Şi să mai încercăm şi un exerciţiu de imaginaţie, un joc de-a istoria contrafactuală. De pildă, ce aş fi scris eu astăzi în acest colţ de pagină dacă în decembrie 1989 şi apoi în mai 1990, în loc de Ion Iliescu, ar fi ajuns preşedintele României Václav Havel? Dar Kim Jong-il? Dar Ion Raţiu?