Am mai vorbit în acest loc despre impactul pe care cancerul uman îl are asupra mamei care ne poartă pe toți la sân. În rândurile de mai sus am apelat la o licență poetică moralizatoare: conform principiului indiferenței Universului, prefigurat în scrierile lui Blaise Pascal, planeta nu are nici un fel de conștiință, deci ea nu are nici o durere explicită născută din acțiunile noastre nesăbuite. Dacă cineva ar trebui să simtă durere, aceia nu putem fi decât noi, trufașa omenire: răul pe care îl provocăm ecosistemului planetar nu aduce niciun fel de suferință planetei în sine (pe care unii, totuși, o personifică numind-o Geea...), dar în curând va aduce multă suferință fiecăruia dintre noi.
Pentru a cuantifica în mod explicit impactul pe care umanitatea îl are asupra mediului planetar, oameni de știință implicați au creat conceptul de „zi a întrecerii măsurii" (Earth overshoot day), înțeleasă ca un reper temporal aproximativ menit să exemplifice momentul în care omenirea începe să consume resurse regenerabile peste capacitatea de producție a planetei și să producă dioxid de carbon peste capacitatea biosferei de a-l fixa și recicla. În anul 2015, „ziua depășirii măsurii" a fost fixată în data de 13 august, pentru ca în acest an fatidicul prag să fie stabilit în data de 8 august.
Adică... chiar acum! Atențiune, am început să trăim pe datorie! Desigur, nu ne pasă în nici un fel... avem festivaluri cu muzică captivantă de privit și de dansat, avem concedii îndestulate de petrecut prin țară sau aiurea, avem mii și mii de produse de cumpărat din cele mai exotice colțuri ale lumii, avem case somptuoase de clădit și de mobilat... cui să-i mai pese de o ipotetică datorie față de o entitate pe care doar cosmonauții au putut-o cuprinde cu ochii, și care nu are gură să ne afurisească, și nici mâini să ne tragă de mânecă?
Fără îndoială, datoria este ipotetică. Însăși ideea că umanitatea consumă mai mult decât poate ecosfera planetară să asigure este combătută cu multă înverșunare de tot felul de apologeți ai consumului și de încuiați cu diplome. Alții încearcă să facă ei pe savanții și explică cum că, oricum, Terra este scăldată de radiația solară, care este cvasi-nelimitată, așa că este suficient să o captăm în inima deșerturilor și să o consumăm în inima orașelor, unde este nevoie de ea. Ei nu înțeleg ridicolul ideii lor: captarea energiei solare incidente nu va răci deșerturile, și cu atât mai puțin le va transforma în grădini, în schimb energia consumată de populația urbană, aflată în creștere explozivă, va contribui direct la intensificarea încălzirii globale. Vă puteți închipui cum va evalua încălzirea globală atunci când 8 miliarde de locuitori ai planetei vor beneficia de instalații de aer condiționat acasă, în autoturisme, la locul de muncă și în spațiile comerciale?! Pe lângă faptul că prezența aerului condiționat face parte obligatoriu din rețeta succesului financiar și al confortului „modern", apare aici un foarte pervers mecanism de amplificare reciprocă: cu cât temperaturile atmosferice sunt mai ridicate, cu atât utilizarea instalațiilor de aer condiționat este mai intensă... și cu atât temperatura mediului crește la rândul său...ceea ce...
Trebuie înțeles că, dincolo de limitările cantitative (poate sau nu Terra să asigure suficientă energie regenerabilă pentru hrăpăreața umanitate?) există și limitări calitative, structurale, care încă scapă ochiului necizelat al opiniei publice. Abordarea curentă despre ecosfera planetară este mult prea mecanicistă, de-a dreptul contabilă: ne închipuim că ce se ia dintr-o parte poate fi alăturat în altă parte, cu aceeași funcție și cu același „mod de întrebuințare". Istoria recentă a umanității este în primul rând istoria greșelilor grave născute dintr-o astfel de viziune. Poate este, totuși, momentul să apreciem viziunea genială a unui poet, care demult a înțeles acest adevăr: „În lume, prin puteri nemuritoare/Lucrurile sunt legate între ele./Astfel încât nu poți clinti o floare/Fără să tulburi pacea unei stele" (Francis Thompson, în traducerea subsemnatului).
Până una-alta, planeta se află după 16 luni consecutive cu recorduri de temperatură („cea mai caldă lună înregistrată de meteorologie"). Calota glaciară arctică se află la cel mai mic volum înregistrat vreodată. Debitul curentului Gulfstream, care îndulcește clima Europei vestice și nordice, a scăzut cu 25%. Temperatura medie a lacurilor, rezervor de apă dulce și sanctuar al biodiversității, a crescut cu 3 grade. Peste tot se taie păduri și de răscolește pământul (în ritmul actualei deforestări, Madagascarul riscă să rămână fără păduri în cel mult 20 de ani). Peștii scoși din ocean sunt tot mai mici, iar bovinele de sacrificat tot mai mari.
Câinii dezastrului latră, iar caravana umanității trece. Generalizând situația Madagascarului, constatăm că, în maxim 8 ani, umanitatea va avea nevoie de încă o planetă pentru a răspunde poftelor sale de consum. Planetă pe care nu are de unde să o ia. Și, oricâte planete au descoperit până acum astronomii, parcă niciuna nu are splendoarea și bogăția măruntului strop albastru care ne poartă pe complicatele căi ale Universului. Un motiv în plus ca această aniversare tot mai timpurie, „ziua în care umanitatea a întrecut măsura", să fie apăsător de tristă.
