Cele trei Davos-uri şi România

Cele trei Davos-uri şi România

Aşa cum îl schiţasem iniţial, acest editorial se dorea un comentariu la absenţa României din întâlnirea anuală a Forumului Economic Mondial. Ceva însă mult mai adânc mă obligă să schimb perspectiva.

E vorba de rolul conectivităţii prin reţele şi absenţa României din aceste structuri de cooperare şi parteneriat care şlefuiesc globalizarea, dându-i formă, sau caută soluţii la  derivele ei. Nu pentru că România nu ar fi reprezentată (la nivel performant şi cu expertiză bună, când e cazul) în forumuri şi conferinţe cu profil axat pe guvernanţă şi politici publice – ci pentru că cei care au o asemenea contribuţie nu dispun decât în rare ocazii de susţinerea statului român.

Devorat în special după 2007 de o agendă internă acutizată de jocul politic, statul român a ajuns într-o poziţie pe care, cu toate menajamentele, nu o pot numi decât perferică. Iniţiative şi tentative de racordare au avut loc, dar ele au rămas cel mai adesea un beneficiu personal, neputând fi traduse prin legături instituţionale pe termen lung, nici printr-o inserţie colaborativă în grupuri de lucru în care experienţa noastră să capete utilitate.

 Formulez observaţiile de mai sus în termeni generali pentru că asemenea interacţiuni au variat ca intensitate în ultimii 10-12 ani. România întreţine, prin câteva vârfuri din societatea civilă, relaţii cu ceea ce aş numi «mediile internaţionale decidente», însemnând cele ale căror greutate critică, pusă la contribuţie în guvernanţa globală, dă direcţie politicilor aplicate în această sferă.

Dar ele sunt limitate ca impact; neparticiparea la întâlnirea anuală de la Davos a Forumului Economic Mondial reprezintă o sursă de frustrare, exprimată cu regularitate în mass-media; mai mult, este o formă de depreciere prin invizibilitate, prin irelevanţă, agravând o periferizare de care România nu are nevoie, cont ţinând de lipsa unei elite socio-economice, politice şi intelectuale care, prin natura şi relaţiile ei, să creeze o punte durabilă cu sfera înaltă a guvernanţei globale.

Ce poate fi făcut? Să identificăm esenţa unor asemenea evenimente (actorii, în speţă, formali şi informali) şi să găsim agenţii din România care pot interacţiona într-un mediu exigent, nuanţat şi codat asemeni unui club britanic.

Cele trei Davos-uri

Există trei Davos-uri. Cel al marilor întâniri plenare în palatul congreselor, al vizibilităţii mediatice, al apariţiilor şi al gesturilor simbolice (remarcabile uneori, ca şi declaraţia comună greco-turcă din 1988 sau semnarea în 1995 a parcursului economic israelo-palestinian).

Este Davos-ul avioanelor cu însemne de stat, respectând riguros protocoale de precedenţă pe aeroportul din Zürich, al limuzinelor fluturând drapele; altfel spus, al unui fast regalian în buna tradiţie a marilor congrese diplomatice. Li se adaugă sutele de participanţi business sosiţi în avioane private (între 1500 şi 1900, într-un du-te-vino continuu pe aeroportul fostei baze militare de la Dübendorf).

Un alt rând de participanţi vin din ONG-uri, fundaţii, din universităţile de top ale lumii, platforme de profil ştiinţific, cultural, religios, care beneficiază de o susţinere financiară demnă de asocierea la Forum. (Pentru calitatea de membru se cotizează într-un cuantum ridicat. Substanţial ridicat.) Iar astfel, puterea de stat întâlneşte puterea economică şi amândouă întâlnesc societatea civilă.

Primul Davos este formal. Al doilea Davos tinde către informal pentru că-i cunoaşte bine virtuţile; e cel al evenimentelor organanizate în paralel cu programul oficial de către marile corporaţii, fundaţii şi ONG-urile afliliate; al dineelor sponsorizate în care invitaţii ancoră provind din eşaloanele înalte ale mediilor economice internaţionale, publice şi private. Cum spuneam cu altă ocazie, exişti doar dacă primeşti invitaţii.

Sistemul de prezenţă cu dublă legitimaţie de acreditare, pe culori, dă la iveală cât de important este cineva, sau nu. Insignele albe se distribuie celor care au acces la toate şedinţele plenare, paneluri şi evenimente private. Cele portocalii sunt rezervate câtorva sute de jurnalişti care raportează, dar nu beneficiază de acces la toate „happening”-urile. (Engleza e de rigoare.)

Alte culori sunt rezervate echipei de organizare şi celei tehnice, limitată la câteva săli. Separat, hotelurile Belvedere şi InterContinental pun în vânzare propriile insigne bancherilor şi consultanţilor care ajung la Davos — dar nu merg la forum — cu scopul unic de a întâlni invitaţii ca potenţiali clienţi de afaceri; camerele sunt închiriate la preţ de aur ca birou diurn.

Petrecerile sunt evident binevenite. Câteva recepţii fac parte din programul oficial, însă cele mai căutate sunt dineele mici, restrânse, în care, pe principiul atrăgător al diplomaţiei prin celebrităţi, invitaţii se strâng în jurul unui Leonardo DiCaprio, Bono (U2), Angelina Jolie (ambasador de cauze ONU), Richard Gere, Sharon Stone (oh ba da!), sau, la un nivel şi mai înalt, al unor laureaţi Nobel precum Elie Wiesel ori Mario Vargas Llosa. Bătălia se dă pentru locaţii de prestigiu sau scenografii de mare atracţie.

JPMorgan Chase închiriase cândva muzeul Kirchner pentru un dineu cu Tony Blair; Google oferă la InterContinental petrecerea anuală care nu trebuie ratată: e „the place to be” în cele patru zile de forum; Anthony Scaramucci, apropiat al lui Donald Trump, găzduise ani de zile o recepţie la hotel Europa unde făcea să curgă cele mai costisitoare mărci de şampanie şi mai prestigioase etichete de Bordeaux roşu – suficient încât să-l provoace pe Deripaska, oligarhul rus, care dubla oferta de şampanie adresată invitaţilor în vila de lux în care se instalase lângă Davos.

Flori aduse din Dubai şi Hawaii, decoruri create de designeri celebri, automobile, vestimentaţie, accesorii de înaltă gamă strălucind în gale de prezentare, gastronomie de excepţie, escapade cu elicopterul la ski, toate compun o atmosferă în care excesul e permis doar pentru că demonstrează putere, capacitate, energie, în subtile dozaje de concurenţă...

...Drept care nu trebuie să ne lăsăm înşelaţi. Davos e mai mult o societate decât o conferinţă. Îşi are clasele, liderii, speakerii, participanţii, observatorii, delegaţii; îşi are grupurile şi subgrupurile, dar mai ales îşi are iniţiaţii şi pilonii de susţinere. Iar dacă primele două Davosuri au o faţetă publică, al treilea e mult mai discret.

Regândind o abordare

Prin însăşi originea lor profesională, miile de invitaţi pot fi departajaţi în categorii din care una se distinge în special. Ea ar corespunde unui centru nucleal, „the inner core”, deosebit de oamenii politici, de înalţii funcţionari sau tehnocraţii de vârf care părăsesc scena publică după terminarea unui mandat, de executivii din corporaţii, fonduri de investiţii şi bănci, care se schimbă cu o anumită frecvenţă, ca şi directorii de ONG-uri internaţionale.

Într-o absolută majoritate, aceştia nu mai desfăşoară activităţi de impact decât dacă se implică într-un proiect public sau îşi deschid propria fundaţie. Cei cu greutate în mediile internaţionale sunt cei controlează constant, nu temporar, instrumente de generare a puterii: mari averi private, diversificate prin investiţii şi astfel mult mai sensibile la evoluţia fiecărui domeniu; mari fundaţii private; minţi strălucite (însemând abilităţi critice şi competenţe în gestiunea riscului, valorizând capacitatea de consultanţă şi soluţionarea inovativă).

Spuma evenimentelor Davos odată trecută, acceptarea în „the inner core” ţine de o credibilitate multiplu fondată pe dovezi de compatibilitate prin relaţionări personale, desfăşurate în timp. Apartenenţa la aceleaşi cluburi închise (în Londra, Paris, New-York, Washington, Tokyo, Bruxelles, ş.a.), afaceri încheiate împreună, alianţe între familii, proiecte comune, opţiuni socio-politice şi economice similare, educaţia primită, cercurile sociale frecventate, toate aceste solidarităţi contribuie la confortarea încrederii, a recunoaşterii mutuale şi a unui parteneriat între cei care ocupă centrul discret al lumii Davos.

Cu timpul, arborescent, li se adaugă alte generaţii, dacă acestea au interesul să contribuie la viziunea asupra guvernanţei globale – ceea ce e un stimul pentru relaţionare, chiar dacă include un ingredient egocentric.

Or, iată ce România de azi nu mai posedă: o elită în asemenea formulă. Am avut una care se legase organic de cele ale Occidentului, mai ales în primele decenii ale secolului XX, excelând între cele două războaie mondiale. A facilitat inserţia şi participarea în instituţiile internaţionale ale epocii, captarea de investiţii (azi numite) strategice, schimbul de idei, dialogul politic şi diplomatic, construcţia de încredere reciprocă între noi şi marile Puteri, generând un proiect de ţară care însemna legarea României de Occident.

Societatea de azi este mai inclusivă; internetul e un vector de facilitare al interacţiunii cu Apusul, dar e insuficient. România are deja agenţi capabili să o reprezinte internaţional cu succes, dar are mai ales nevoie de o elită care să combine factorii de credibilizare din sfera Davos (greutate politică, greutate economică, afinitate culturală şi cultivarea reţelelor), în rândul pilonilor stabili ai acesteia. O elită care poate juca informal în mediile internaţionale decidente, pentru că statura şi profilul membrilor o permite.

Identificată prin rezultate în diverse domenii, de la diplomaţie politică şi publică la economie şi inovaţie (aşadar nu o elită autoproclamată), interacţionând pe un principiu constructiv, grupată în jurul unei idei centrale dedicate României, aceasta elită va trebui să asume nu doar responsabilităţi derivate din propria poziţie şi din legăturile cu partenerii din Apus, ci şi o idee de sine (catalizator de schimbare) şi un concept nou de putere aplicat însăşi ţării.

Periferizarea la care România oficială se supune cu ignorantă dezinvoltură trebuie oprită tranşant, iar trendul inversat, pentru că accelerarea excepţională a interacţiunilor globale şi modul în care ele sunt gestionate nu permit pierderea de timp. Un pic de lumină: cei din societatea civilă şi din mediile de afaceri (tot ei, întotdeauna...) sunt cu un pas înainte în conceperea de formule care, flexibile şi informale, trimit în permanenţă un semnal de interes către parteneri-ancoră în Occident.

Pe când mai mult?

Comenteaza