Unii şi-au făcut din asta un scop în viaţă şi, dorindu-şi cu deasupra de măsură, şi-or fi îndeplinit ţelul. Sunt destule poveştile dinăuntrul acestui cerc strâmt al protipendadei, indiferent despre ce nivel vorbim, care nu ilustrează fericirea şi împlinirea completă a acestor oameni, ci mai degrabă frica dusă spre patologic de a nu pierde cantităţile indecente de agoniseală, acel stres permanent de a nu fi jefuit, omorât sau schilodit de vreun cerşetor jegos, fost intelectual în devenire şi profesoraş ratat de liceu, pentru ceva mărunţiş, cam cât un prânz decent la un restaurant de 5 stele în compania preşedintelui unei companii englezeşti de lobby. Chiar şi aşa, poleiala văzută la televizor asigură o creştere continuă a populaţiei de sinceri aspiranţi la un aşa mod de viaţă.
Nişte exemple. Referendumul de duminică i-a pus pe oameni în faţa unei alegeri imposibile şi i-a făcut arbitri ai unui război străin, dus cu cele mai josnice mijloace politice care s-au văzut în România ultimilor 22 de ani. Între două tabere de mojici şi şperţari abjecţi, cei douăzeci de milioane de minoritari s-au trezit înjuraţi pe rând de cei despre care teoria politică ar spune că le sunt reprezentanţi şi umili servitori publici. Vax! După cum s-a mai tot spus, indiferent de alegere, singurii perdanţi au fost tot arbitrii. Forţele combatante au de gând să continue circul televizat, în încercarea de a se impune acolo, între ei, în cercul lor strâmt, în care doar lupta pentru putere este cea care contează.
Pagubele colaterale se numără de ambele tabere, dar nu din simpatie pentru victime, nici din vreun impuls reparatoriu, ci doar ca să le verse în capul adversarilor în loc de apă clocotită. Şi luptă, şi dă-i, până când unii vor sfârşi la puşcărie, iar ceilalţi stăpâni trişti peste o ţară pustiită. Priviţi-le feţele contorsionate de tot arsenalul urii pe care o nutresc unii pentru alţii. Ochii privind cu studiată fermitate în obiectivele camerelor primesc la mijlocul distanţei dintre ei milioane de flegme invizibile, dar care, credeţi-mă, dor. Chiar şi nişte oameni demni de cămaşa de forţă simt energia negativă care îi înconjoară zi de zi pe stradă, deşi tot mai des preferă să-şi întâlnească poporul doar din coconul protector al studiourilor. Hămeseala pentru putere (nota bene: nu neapărat şi pentru bani sau averi) şi veşnica pendulare între multiplele personalităţi pe care trebuie să şi le afişeze, ca într-un carusel actoricesc de mahala i-a pierdut de mult. Ar fi demni de mila noastră, dacă de noi înşine nu ni s-ar rupe sufletul.
Transmisiunile TV de la Jocurile Olimpice au surprins de multe ori grupuri masive de scaune goale - câte vreo 10 locuri pe rând preţ de câteva rânduri, tot timpul primele rânduri. Le-am văzut la tenis şi scrimă, sporturi cu aer aristrocratic, precum le-am văzut şi la sporturile proletare, ca halterele şi fotbalul, de pildă. Nu mai este un secret pentru nimeni că acestea sunt locurile cele mai bune, păstrate pentru sponsori, oficialităţi şi tot soiul de VIP-uri, cu care orice englez ştie că e bine să te pui bine. Sunt acei oameni puternici, celebri şi bogaţi pentru care este de ajuns faptul că ştiu că pot intra în tribune oricând, pe uşa din faţă, să-i ridice pe toţi de pe scaun fără să stârnească mârâieli şi să-şi aşeze fundurile ilustre pe locurile cele mai vânate de televiziuni.
Cârduri mari de locuri au rămas astfel goale şi le-au dat celor de la Sky ocazia să acuze amatorismul cu care sunt organizate Jocurile Olimpice londoneze. Merită amintit şi că Sky a pierdut drepturile de televizare, care reprezintă un pot major pentru orice mare post britanic cu componentă sportivă, şi are tot interesul să critice cât mai aspru tot ce ţine de organizare. Pe de altă parte, preşedintele comitetului de organizare, fostul legendar semifondist Lord Sebastian Coe, a spus că nu sunt locurile sponsorilor, ci ale „marii familii olimpice", de parcă eufemismele ieftine l-ar fi ajutat să câştige credibilitate. După ce şi-a luat papara meritată în presa britanică, cu cele mai acide ironii de care sunt capabili jurnaliştii de la Londra, Lord Coe a fost chestionat pe tema locurilor goale de către un jurnalist Reuters. A dat din colţ în colţ, apoi s-a repliat brusc şi s-a răţoit la el cu o superioritate agresivă, pe care vechii săi suporteri din anii de glorie sportivă nu i-ar fi bănuit-o vreodată: „Auleo, îţi baţi joc de mine! Chiar îţi baţi joc de mine! Zău aşa, voi nu găsiţi nimic interesant de scris? Ce-ar fi să scrieţi despre sport, de exemplu?", a spus Coe teribil de ofuscat, după care le-a întors tuturor spatele şi a tăiat-o din scurt.
Locurile goale la marile competiţii sunt semn de slăbiciune organizatorică şi lipsă de interes din partea publicului. Lord Coe iese prost oricum ar da-o, cel puţin la nivelul PR-ului, să zicem aşa. Prin urmare, imaginaţi-vă cât de dependentă a ajuns această competiţie, prin cei care o organizează şi o transformă, ediţie după ediţie, în ceva şi mai grandios decât precedenta, de bunăvoinţa sponsorilor săi comerciali, dacă organizatorii preferă să se facă de râs în felul ăsta decât să îşi supere binefăcătorii. Imaginaţi-vă forţa acestor mari corporaţii dacă, pentru firimiturile de mai puţin de 10% din totalul cheltuielilor făcute cu Jocurile (restul sunt bani publici), Lord Coe îşi permite să primească palmă după palmă din partea presei şi mai ales a celor care doresc să intre în arenele sportive, află că nu mai sunt bilete şi apoi văd zecile şi sutele de locuri VIP goale. Şi când te gândeşti că la Beijing chinezii plimbau autocarele cu spectatori falşi, momiţi cu bani de-un orez fiert şi aduşi să umple stadioanele, ca să dea bine în faţa „lumii civilizate".
Şi într-un caz, şi în celălalt o mână de oameni deveniţi puternici le-au întors spatele celor care le-au oferit un mandat şi multă încredere. Deşi pare absurd, explicaţia este una singură: foamea asta nestăvilită de putere, faimă, bani şi recunoaştere, ce a devenit o molimă universală care ne roade pe toţi pe dinăuntru. Nu, nici Lord Coe şi nici respingătorii noştri paraziţi politici nu au meritul de a fi inventat această atitudine. În privinţa primului, probabil că sursa răului este vizionarismul megalomanic al lui Juan Antonio Samaranch, care a avut orgoliul să transforme Jocurile într-un asemenea eveniment planetar, încât flacăra olimpică să se aprindă de la o brichetă inscripţionată Coca Cola, iar CIO să ajungă, la rându-i, o mega-corporaţie dintre cele mai profitabile. Noi, în schimb, unde om fi greşit? Au fost oare decizii pe care le-am fi putut lua altfel, mai bine? Pur şi simplu aşa a fost să fie? Ce ar trebui să facem fiecare ca să întoarcem lucrurile în favoarea noastră?
În chip straniu, modestia a ajuns un handicap vrednic de deriziune. Pe Alina Dumitru orice clujean o poate întâlni la pas pe stradă sau prin Polus, îi poate cere un autograf şi îl va primi cu un zâmbet, fără ifose şi aere de vedetă. Pentru impertinenţa sa de a fi concomitent modestă, sinceră şi vedetă, a fost taxată aspru de doi imbecili, momentan sclavi străluciţi năimiţi de un securist veros. Sistemele de staruri şi configuraţiile de putere simt când un intrus cu bun simţ le pune în pericol şandramaua şi reacţionează agresiv. Soluţia: luaţi lucrurile aşa cum par. Jocurilor Olimpice alipiţi-le tradiţia antică, valorile împrumutate şi în modernitate, dorinţa omului de a fi tot timpul „mai repede, mai sus, mai puternic" şi dorinţa lui modestă de „a participa", nu neapărat de „a câştiga". Iar marilor puteri (politice, comerciale, de influenţă etc.) întoarceţi-le spatele, ignoraţi-le cu naivitate prezenţa măcar două săptămâni la patru ani şi îndreptaţi-vă spre lucrurile care vă fac bine şi vă produc plăcere.
Nu aveţi deja impresia că, deşi modeşti şi simpli fiind, sunteţi un strop mai fericiţi?
