Erau anii 60 ai secolului trecut. Lumea încă funcționa cu ziare aruncate pe pragurile caselor, cu cărți cumpărate din librării după meticuloasă răsfoire, cu spectacole de scenă și filme pe care le vedeai doar o dată în viață. Un profesor excentric din Canada întrevedea, trăind într-un mediu ca acesta, o lume a viitorului în care comunicațiile vor permite transmiterea rapidă de informații de-a lungul și de-a latul planetei. Marshall McLuhan a fost cel care care a bătut monedă pe una dintre cele mai definitorii imagini ale lumii contemporane: „satul global". Întreaga umanitate devenită un sat, prin miracolele înfăptuite de mijloacele moderne de comunicare, care permit comunicarea globală într-un spațiu aidoma unei sfere, dar al cărei centru este simultan în toate punctele, și care nu are margini. Foarte sugestivă imagine, care sintetizează perfect funcționarea „marii pânze mondiale", în care fiecare participant se poate considera a fi centrul micului său univers de interese, conexiuni și activități.
Așa se face că la doar 50 de ani de la lansarea controversatelor teorii ale lui Marshall McLuhan realitatea depășește cu ani-lumină imaginația detractorilor săi. Istoria doar ce-a clipit o dată, și s-a trezit cu umanitatea modificată din temelii: cei care până mai ieri trăiau în colibe prăfuite și lipsite de confort, cu capul plecat în țărâna pe care o lucrau, au ridicat privirea spre ecranele pe care pot vedea întreaga planetă. Drumul de la satul local la satul global a fost parcurs fulgerător. Îmi amintesc că în februarie 1988 mă aflam în Kenya, exact pe Ecuator, și într-un moment de răgaz am schimbat câteva vorbe cu un localnic. „Cum de ești atât de nears de soare?" m-a întrebat el. „În țara mea acum este iarnă" i-am răspuns eu binevoitor. „Cum adică?" „Este zăpadă peste tot". „Ce e aceea zăpadă?" - a întrebat africanul căscând ochii. „E ceea ce găsești în frigider, când îngheață bine!" După un moment de reflecție confuză, interlocutorul meu întreabă cu candoare: „Păi atunci, voi ce mâncați?"
Vezi bine, el mânca doar ce-i oferea grădina din spatele colibei sale. Era de neimaginat să poți chiar exista atunci când nimic nu este verde, când totul este înghețat... De neimaginat, pentru el. Atunci. Azi, când mijloacele de comunicare au făcut progrese care țin de domeniul fantasticului, cetățenii planetei se pot simți confortabil în fața oricărei informații, oricât de diferită de cultura lor originară și de părerile lor preconcepute. La scara întregii planete s-a încetățenit un spirit pe care l-am putea numi „de cetățean global", născut din informațiile pe care fiecare le deține, sau le poate accesa, despre locuri diferite și îndepărtate de locul în care el își duce existența. Un studiu realizat de către BBC World Service nu face decât să confirme această percepție intuitivă: locuitorii planetei, cu precădere cei din economiile emergente, dau dovadă de orientare internațională, considerându-se mai degrabă cetățeni internaționali decât cetățeni naționali.
Această tendință se remarcă mai ales în țările emergente, unde 56% din respondenți s-au poziționat ca locuitori ai planetei mai degrabă decât locuitori ai statului care le-a asigurat un pașaport. Procentele cele mai ridicate s-au înregistrat în marile cazane demografice precum Nigeria (73%), China (71%) și India (67%). Cele mai modeste rezultate se înregistrează în economiile dezvoltate, care par să evolueze în sens opus: față de precedentul sondaj, realizat în 2001, numărul „cetățenilor globali" este în scădere peste tot, reflex al poverii pe care locuitorii acestor state o îndură pentru protejarea supremei lor prosperități în fața invaziei cetățenilor globali și săraci porniți în căutarea unei vieți mai bune.
Chiar dacă acești locuitori îndestulați ai planetei refuză să se mai considere cetățeni globali (în ciuda faptului că petrec vacanțe luxoase în țări exotice, sau privesc pe ecrane cât un perete filmări mirobolante făcute taman în acele țări unde cetățenii se consideră a fi mai degrabă „globali"...) ei nu mai au scăpare: globalizarea și-a pus definitiv amprenta asupra lor, precum un stigmat ars în frunte cu fierul roșu.
Mărturisesc că am o fericită conviețuire cu acest „stigmat". Încă din copilărie, când călătoream „cu mintea și cu ochii" pe planiglob, descoperind și explorând cu sârg, simțeam carnea mea legată de acel meridian care trecea pe sub picioarele mele, dar în același timp simțeam spiritul meu liber și triumfător pregătit să cunoască și să se înfrățească cu toate minunățiile acestei bijuterii albastre numită Terra, și chiar mai departe de ea, până în adâncimile „ultimei frontiere" a spațiului cosmic.
Pentru aceasta, călătoria în Madagascar pe care o încep chiar acum nu este un eveniment epocal, nu este o expediție în necunoscut, nu este o încercare crucială. Nu este altceva decât un fapt normal pentru cineva care, mai presus de mențiunile din pașaportul personal, este un cetățean al planetei.
