Lipsa de rezultate din debutul sezonului, demisia antrenorului Mircea Rednic după doar patru etape, instalarea unui nou antrenor sunt doar detalii pentru un subiect consistent şi care nu incetează să polarizeze atenţia. Fără discuţie, clubul de pe Cetăţuie a devenit o vedetă şi-acum stăm să ne gândim ce e mai interesant, faptul în sine sau modul în care s-a produs acest lucru.
Cunoscătorii fotbalului cunosc scenariul, valabil peste tot în lume: în fiecare campionat există câteva echipe care se bat pentru campionat, celelalte mulţumindu-se cu ce rămâne. Acolo există un public fidel, cultul pentru performanţă, managementul şi banii necesari pentru susţinerea unei astfel de tradiţii. Când nu se intâmplă aşa, şi există din fericire excepţii, lumea răsuflă uşurată, se bucură ca de spargerea unui canon. Pentru fotbalul românesc al ultimilor ani, CFR Cluj a fost modelul perfect de atipicitate: ajunsese în penumbrele ligii a treia, nu mai avea public, pierduse contactul cu tradiţia, n-avea patron, n-avea bani, nu prea avea interes, stadion corespunzător şi echipă. Dar, într-un interval de nici zece ani, CFR a ajuns la un apogeu pe care nicio echipă nu-l visa: trei campionate, două cupe, două supercupe. Modelul dezvoltat la Cluj a făcut „pui", căci alte două formaţii fără pedigree au ieşit din rând, câştigând campionatul. Împrejurările se cunosc şi nu e loc să insist. Cele două cazuri sunt aproape la fel de şocante, prin dimensiunea surprizei, prin ineditul situaţiei, dar şi prin urmări. Căci Unirea Urziceni e clubul care s-a dezintegrat în urma câştigării campionatului, şi încasării milioanelor de euro din UCL. Oţelul Galaţi şi ea a fost aproape, şi încă mai e, să păţească la fel. ?i nu e o întâmplare, ci un simpton, că aceştia, echipe, cluburi, jucători, antrenori, public, conducători, nu erau pregătiţi absolut deloc pentru performanţele pe care le-au obţinut. Drept pentru care nici nu le-au putut asimila. În paranteză, doar campionatul românesc putea produce, totuşi, asemenea aberaţii.
Marea întrebare, în acest context, este cum a rezistat CFR Cluj şi dacă a rezistat unor astfel de succese, îndoite şi întreite? Unii ar spune că s-a răspuns prin fapte la această întrebare. În opinia mea, nici CFR-ul n-a rezistat la „boala" succesului, cu toate că şi-a multiplicat performanţele şi a trăit scenarii diferite. Victimele acestei „boli" sunt toţi: publicul, echipa, conducătorii şi patronul echipei. Cu tot regretul, publicul clujean, din deal sau din vale, n-a fost unul al marii performanţe fotbalistice: s-a mulţumit cu derbiuri, cu răfuieli de tradiţie, cu idoli locali, cu golgeteri. S-a adunat greu pentru marea performanţă: mai întâi, nu-i venea să creadă, apoi a fost otrăvit cu îndoiala aranjamentelor, apoi s-a obişnuit parcă prea repede cu zonele înalte, strâmbând din nas la meciuri „banale" de prima ligă. Alternanţa sus-jos, în loc de-a fideliza publicul, i-a produs un fel de depresie, un soi de pasivitate rece, cu greu încălzită de câte un meci de UCL. ?i se poate spune aşa că dacă nici prezenţa în „Gruia" a lui Manchester United, Bayern, Chelsea sau AS Roma n-a produs declicul decisiv şi pentru totdeauna, atunci cine l-ar mai putea produce? Apoi, CFR a cîştigat cele trei titluri, practic, cu trei echipe diferite, ceea ce e meritoriu în sine, dar nu lasă rădăcinile ce nu pot fi smulse. Pe de-o parte, publicul nu apucă să-şi facă idoli, ceea ce e fundamental pentru simbioza clubului, pe de alta, n-are cine duce tradiţia mai departe. La CFR, politica „forfecării" continue, de jucători şi antrenori, poate a fost eficientă pe termen scurt, dar nu pe termen lung. De aceea antrenorii par nişte accesorii, iar jucătorii „rămaşi" par din alt film. Tot mai indigest pare succesul pentru preşedintele Iuliu Mureşan, personajul cheie pentru CFR şi predestinat succesului, cel care, venind dintr-o altă lume, a reuşit să mobilizeze mai multe „stele" decât Steaua însăşi. Când de sub bonomia ardelenească şi discursul nefiresc de raţional mai scapă câte ceva, indigestia e şi mai clară. Cel mai puţin afectat de „boală" pare finanţatorul Arpad Paszkany, cel care ştie, probabil, că „ce-a fost frumos a trecut". Nu-i o supoziţie, ci o constatare. Omul de afaceri din spate, simţind business-ul ajuns la „saturaţie", a şi fost plasat în două ipotezele de dezvoltare: una pe verticală, majorarea şi mobilizarea de capital străin la CFR, şi una pe orizontală, dezvoltarea unei afaceri similare la Ferencvaros Budapesta. Două observaţii de final: campionatul autohton s-ar putea să fie un bazin prea mic pentru o majorare cu capital străin, iar la Ferencvaros sigur nu există o replică a lui Iuliu Mureşan. În termeni sentimentali, acest scenariu înseamnă o pierdere pentru Cluj: de bani, influenţă, prestigiu. In termeni raţionali, de afaceri, este un lucru firesc.
Articol de Viorel NISTOR
