Dacă mai adăugăm bine cunoscuta învățătură a „întoarcerii și celuilalt obraz" și simpatica imagine a lupului care doarme împreună cu mielul, avem o imagine destul de amplă a acestei himere morale numită „iubirea față de semeni". Să ne iubim semenii este ceva într-atât în natura firii noastre de mamifere, încât a fost nevoie de apariția religiei pentru a încerca o instituționalizare a acestui simțământ. Prin fața geamului meu face, chiar acum, volte ample și grațioase un stol de porumbei, care par legați între ei prin fire invizibile, prin care mișcarea lor este perfect coordonată și armonioasă. De aici descinde conceptul uman de iubire față de semeni: din sentimentele de securitate, de protecție, de apartenență și de împlinire pe care le avem atunci când suntem împreună cu cei de un fel cu noi, oricât de mărunt ar fi detaliul care ne aduce împreună și ne leagă. Desigur, aceasta este premisa elementară, care ne leagă de familia, grupul, comunitatea sau poporul din care facem parte și ne face să ne regăsim în tiparele culturale ale acestora. De aici, mai este un drum lung de parcurs până să ajungem să ne iubim toți tovarășii întru umanitate, indiferent de culoarea pielii și de valorile lor culturale (mi se pare un paradox că un termen ca „umanofil" nu a fost încă inventat - corectorul de text mi l-a și subliniat, imediat, cu roșu...), și complicat, nevoie mare, să devenim biofili (adică, iubitori ai vieții în toate formele în care ea se manifestă... aici am scăpat de sublinierea cu roșu doar fiindcă termenul există deja, dar cu conotație mult mai tehnică!)
Iubirea este o descoperire relativ târzie a spiritului uman. Dacă aruncăm o privire asupra celor zece porunci biblice, vom constata cu ușurință că primele patru, foarte sever, reclamă supunerea totală față de Dumnezeu, iar următoarele șase stabilesc norme stricte de conviețuire cu ceilalți oameni și cu dobitoacele domestice (totul, cu un puternic iz de interdicție: opt porunci din zece încep cu „nu..."). În fluxul biblic, iubirea față de semeni apare odată cu Isus Cristos, care nuanțează discursul: „Să iubești pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău și cu tot cugetul tău. Aceasta este cea dintâi și cea mai mare poruncă. Iar a doua, asemenea ei, este: Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți. În aceste două porunci se cuprinde toată Legea (...)" (Matei 22:37-40). De la Isus Cristos încoace, biserica creștină a început să adauge, sistematic, tema iubirii în discursul său pastoral. Desigur, se insista în continuare pe supunerea oarbă față de zeitatea supremă; dar măcar această iubire era luată drept etalon pentru a promova ideea unei iubiri („creștinești") între oameni.
Privind înapoi în istorie, aș îndrăzni să spun că acest deziderat a rămas în galeria ideilor utopice. Timp de două mii de ani, bisericile creștine au încercat să promoveze iubirea față de semeni, în ideea de a îndulci asprimea intolerantă a sufletului omenesc, care a făcut ca, de-a lungul mileniilor, numărul oamenilor pieriți de mâna semenilor să fie mai mare decât cel al supraviețuitorilor... Intolerantă și obtuză s-a arătat și biserica, care, de-a lungul secolelor, s-a folosit de iubirea față de Dumnezeu pentru a dirija, controla, oprima, împila, umili și nimici pe toți credincioșii, mai ales pe cei care se abăteau de la „dreapta credință". Pe măsura dezvoltării economice și sociale din secolele 19 și 20, bisericile creștine occidentale (cea catolică și, mai ales, cea protestantă) au început să dea conținut și amploare ideii de „iubire față de semeni". Într-o recentă publicație, Papa afirmă: "Biserica condamnă păcatul pentru că ea trebuie să spună adevărul: acesta este un păcat. Dar, în același timp, ea îl îmbrățișează pe păcătosul care se recunoaște astfel". Biserica creștină orientală (ortodoxă) are o serioasă rămânere în urmă la acest capitol, ea înțelegând iubirea doar în contextul respectării tradițiilor ancestrale, în care mai au încă cuib călduros intoleranța, blamarea și respingerea față de cei care sunt „diferiți".
Exact ce se petrece în zilele acestea în România pe tema acordării de drepturi civile homosexualilor. Homosexualul, sau oricare aparținător al unei minorități sexuale, este omul de lângă noi, vecinul nostru sau colegul nostru de muncă care, în afară de opțiunile sale sexuale, duce o viață absolut normală în preajma noastră. Într-un secol în care lumea civilizată și-a făcut un stindard din respectarea drepturilor individuale ale oamenilor, din respectarea și protejarea minorităților, în România opinia publică continuă rușinea discriminării. Minoritățile trebuie respectate chiar și pentru principiul matematic că, dacă majoritatea este împotriva lor, opinia lor va fi mereu pierzătoare la orice fel de consultare populară. Ceea ce nu este cazul în România: beneficiind de susținerea masivă pe care i-o acordă populația, biserica ortodoxă română a pornit o cruciadă mediatică și constituțională împotriva homosexualilor, dorind probabil să le păstreze statutul de abominație a spiței umane. Ignorând ceea ce s-a învățat în Europa: că minoritățile au nevoie de un dram de discriminare pozitivă pentru a se simți egale cu majoritatea. Desigur, o rapidă cercetare a problemei ne arată că față de Vestul luminat (care acceptă o gamă largă de uniuni între homosexuali, inclusiv căsătorii) Estul european are poziții mai nuanțate. Până și Grecia, tovarășa noastră în ortodoxia ultra-bigotă, a adoptat de curând o lege care permite uniunile civile între persoanele de același sex. Lucru de mirare, de altfel, cunoscând profunda religiozitate de care dă dovadă bastionul sudic al ortodoxiei (dar ușor de înțeles, dacă ne gândim că timp de secole credința creștină a fost pentru greci singurul reper de identitate culturală sub stăpânirea turcească).
Alături de Italia (bastionul catolicismului), Rusia (bastionul ortodoxiei) și țărișoare ca Bosnia, Albania și Macedonia, România a ignorat până acum subiectul uniunii între persoane de același sex. Mișcarea cvasi-politică a bisericii ortodoxe române vrea să „fure startul" cu o astfel de inițiativă, pentru a ține pe urmă strâns în mână hățurile judecății morale asupra oamenilor. Nu am de gând să mă implic aici într-o dezbatere politică, legală sau constituțională. Nici măcar într-o dezbatere morală. Mă mulțumesc să pun o întrebare: cum supraviețuiește conceptul de „iubire creștinească" atunci când continuăm să ostracizăm, să respingem, chiar să demonizăm o minoritate? Nu ar trebui să fie iubirea leacul universal care să ne permită să vindecăm această nedreptate?
