Revolutia Orfanilor din Republica Moldova repetã în multe si mici detalii o parte a istoriei României de care imensa majoritate a populatiei nici chiar azi nu are habar: míticul an 1990, anticipat de evenimentele din decembrie 1989.
In timp ce protestele pasnice din Piata Marii Adunãri Nationale de la Chisinãu se transformau treptat în violente lupte de stradã, sub atenta oblãduire a unor bãieti cu ochi albastri si trese tatuate pe umeri, televiziunea nationalã moldoveneascã avea program de desene animate si filme-documentare despre veveritele din Hyde Park-ul londonez. în jurnalul principal, revolta tinerilor a fost prezentatã drept o manifestatie violentã a opozantilor actualei conduceri, dar si o încercare de destabilizare a ordinii de stat, în interesul unor terte pãrti oculte.
S-au folosit cuvinte precum “fascisti beti de furie”, iar presedintele Voronin si-a pregãtit legitimarea unor interventii în fortã: “E clar cã acestia vor vãrsare de sânge!” Montajul televizat mi-a functionat precum o madlenã proustianã si mi-a reamintit cã, acum 19 ani, Televiziunea Românã Liberã întrerupea un meci de fotbal al Nationalei la Coppa del Mondo pentru a rãspândi acelasi tip de mesaj alarmant.
Tineri, cu sau fãrã glugi, fulare sau cagule, agitã pumnii înspre clãdirea Parlamentului strigând “Jos Comunismul!”, politist rãnit care încearcã sã opreascã sângele ce-i tâsneste din fatã cu uniforma colegului care-l poartã de subsuori spre Ambulantã, copile de 15-16-17 ani zâmbesc naiv si fac poze cu telefonul Parlamentului în flãcãri, tânãr vânjos, tuns scurt, transfigurat de revoltã, striveste sub bocanci casca abandonatã a unui politist, multime aruncând cu pietre înspre scutieri, acestia abia apucã sã se fereascã, în fundal, din nou, Parlamentul în flãcãri.
Montaj ca la carte, al cãrui substrat manipulator, odatã înteles, îsi pierde forta maleficã. însã durerea este cã, pânã la atingerea acelei mase critice de indivizi vaccinati informational, rãzboaiele mediatice nu pot fi câstigate de o populatie analfabetã si flãmândã, integratã pe nebãnuite într-o paradigmã complet strãinã profilului cultural-politic actual al societãtii.
Prãbusirea regimurilor comuniste din estul Europei a putut sã se petreacã abia atunci când s-a ajuns la acea masã criticã a populatiei care a înteles prãpastia de culturã democraticã dintre ei însisi si minoritatea conducãtoare. Succesul rãzvrãtirilor, din perspectiva costurilor umane imediate, numãrabile în morti si rãniti, dar si a stabilitãtii societãtilor post-revolutionare, a depins fundamental de proportia progresistilor în numãrul total al populatiei, dar si de decalajul democratic si informational dintre factiunile beligerante.
Cu cât accesul la informatie liberã a fost mai restrâns, cu atât puterea politicã a reusit sã-si impunã mai usor mesajele comunicate maselor, cu unicul scop asumat de reproducere si perfectionare unui sistem represiv fundamental anti-democratic, bazat pe relatiile abuzive de putere în stat. Cu cât tinerii au avut mai mult acces la noile forme de comunicare, cu atât mesajele distorsionate, comunicate pe canalele media oficiale, au ajuns nu doar ignorate, ci respinse agresiv. Indiferent de deznodãmântul impredictibil si îndepãrtat al evenimentelor din Moldova, Revolutia Orfanilor va rãmâne prima revoltã popularã de mare amploare pregãtitã si propagatã prin mijloace multimedia.
A început printr-un anunt postat pe Facebook, pentru un flashmob în centrul orasului si a continuat rãspândindu-se neasteptat de repede pânã la ora programatã. Utilizatorii au rãspândit vestea si prin alte retele de socializare, fãcând cunoscutã cauza luptei lor în întreaga lume, în cel mai scurt timp. Când autoritãtile moldovene au realizat amploarea evenimentelor ce se petreceau deasupra tuturor, într-un spatiu virtual, nedefinit si nesfârsit, era deja târziu, scânteia revoltei populare se aprinsese.
Ciripiturile utilizatorilor de twitter au transformat Piata Marii Adunãri Nationale din Chisinãu într-unul din cele mai mediatizate locuri de pe planetã, desi singurul canal media disponibil în acel spatiu obiectiv era TV Moldova si programele sale, difuzate pentru copiii bãtrâni de la orase si sate. Dupã aportul deosebit pe care retelele sociale l-au avut în victoria lui Barack Obama, dupã folosirea mesajelor-text în campania din timpul Revolutiei Portocalii de la Kiev si în timpul revoltelor studentesti din Belarus de acum 3 ani, miscãrile din aceste zile de la Chisinãu par sã fie primele din istoria socialã a omenirii organizate preponderent prin mijloace multimedia. Toate astea, în cea mai sãracã tarã din Europa, cu cel mai mic produs intern brut per capita, condusã de un regim fundamental corupt, revendicându-se identitar de la comunismul sovietic pre-gorbaciovist. Satul global în periferia sa pauperã.
Entuziasmul revolutionar al tinerilor moldoveni evidentiazã si mai tare placiditatea care caracterizeazã populatia României de astãzi, în actualele sale granite. Deficitul democratic, desi departe de nivelul de dincolo de Prut, este evident în fiecare clipã, în comportamentul de clicã al administratiei plutocrate. Accesul tinerilor la informatie este, practic, nelimitat, nefiind nevoiti sã caute un cãpetel Wi-Fi lãsat liber la restaurantul McDonald’s din Chisinãu, prin neglijenta retelistilor lui Voronin.
Nemultumirea se strigã în bodegi, la sate si orase, la colt de stradã, pe holuri de spital, în garsoniere multimedia populate cu Magde, Elodii, mafioti în libertate si yaht parcat în fata blocului, pe bloguri sau pe forumuri imunde de ziare. Dupã 20 de ani, timp în care ne-am obisnuit cu rãsfãtul democratiei, românii de dincoace de Prut par sã-si fi pierdut ratiunea de a protesta în carne si oase la abuzurile plutocratilor.
Trãind în noua lui lume de la capãtul tubului catodic, românul vede/face circ si cere pâine. Piata Marii Adunãri Nationale de la Chisinãu apare drept scena imensã si pixelatã a unei piese de Teatru National, bine jucatã, iar spectatorii se emotioneazã pe rupte, fiecare dupã propria-i capacitate de empatie. Destupã berea, sparg din ce în ce mai repede cojile de seminte, fãrã sã le pese vreun pic cine sunt regizorii, cine sunt actorii.
Peste doar câteva minute, scena se schimbã, actorii, asijderea, circul reîncepe pe alte note, mai stridente, asezonat cu putoare de brânzã de burduf ajunsã prea târziu la rãcoare. Doar ciripitorii se strâng seara si intrã în hora globalã a protestului, undeva la limita dintre real si virtual. E greu de spus care din ele predominã. Cert este doar cã sângele este cât se poate de real. Si la fel de real e cã butaforia a luat foc.
