Clujul fără suflet

Un oraş şi o ţară care nu-şi respectă eroii şi valorile nu mai merită să existe. La Cluj nu se mai poate vorbi de un oraş, de o urbe, de un spirit al locurilor, ci doar de o aglomerare urbană în care oamenii trăiesc nu ca cetăţeni, ci exclusiv ca şi “guri umblătoare”.

Grija zilei de mâine a întunecat simţurile clujenilor, iar respectul pentru eroi a fost înlocuit de grija pentru “materialul” imediat.

 

Zilele trecute, vorbeam într-o conferinţă de presă alături de colegii din mass-media clujeană, cu ocazia unui eveniment al oraşului, despre pericolul prin care trece Clujul astăzi. Vorbeam despre oraşul devenit locomotiva economică a Ardealului în ultimii ani, dar care, dacă nu se populează şi cu suflet, va deveni asemeni oricărui alt oraş fără istorie. Asemeni oraşelor Victoria, Zimnicea, Găeşti, Mârşa, Borzeşti, Copşa Mică, Dr. Petru Groza - Ştei, Alejd, Voievozi, Cavnic sau Scorniceşti. Oraşe dezvoltate sau chiar inventate în epoca Ceauşescu, dar care astăzi sunt aproape moarte. Oraşe fără spirit, fără istorie, fără cultură citadină şi chiar fără biserici - cazul emblematic e oraşul Victoria, oraşe fără credinţă în Bunul Dumnezeu.

 

Astăzi, Clujul e, parcă, tot mai mult asemeni acestor aglomerări urbane şi tot mai puţin asemeni marilor oraşe europene. în Germania, deşi Ludwigsafen, aflat la doi paşi de oraşul istoric şi reputatul centru universitar Heidelberg, a explodat economic prin dezvoltarea gigantului BASF, nu a influenţat schimbarea stilului de viaţă şi a specificului cultural al cosmopolitului oraş universitar ai cărui locuitori lucrează în bună parte în oraşul industrial.

 

 Clujul actual e în primejdie. Ceea ce nu a reuşit să facă Ceauşescu în anii “70-”80, când a înfiinţat marea platformă industrială a oraşului, aducând masiv din sud şi din Moldova muncitori care să schimbe compoziţia etnică a vechii cetăţi, reuşim noi astăzi, când spiritul oraşului e viciat de intervenţii meschine şi de comportamente aculturale. Ceauşescu a dorit ca în centrul Clujului cuvintele “corso”, “universitate” şi “bibliotecă” să fie dublate ca frecvenţă a audiţiei de cuvintele “şarjă”, “şaibă” şi “piuliţă”. “Combinatul” şi “bandă rulantă sau compresorul” prezente în discuţiile zilnice de atunci sunt înlocuite astăzi de “mall” şi “parc industrial”.

 

Poate doar într-un astfel de oraş, care îşi pierde cu fiecare zi ce trece spiritul său unic de oraş universitar şi, deopotrivă, centru cultural, se poate întâmpla ca familia unui erou-martir, a unui om fără jertfa căruia, alături de încă 25 de curajoşi, astăzi noi  am fi scris, eventual, pentru literatura de sertar, într-un caz fericit, să fie pe punctul de a fi scoasă în stradă! Familia lui Lucian Matiş, erou clujean împuşcat pe 21 decembrie 1989 în faţa Librăriei Universităţii, e aruncată în stradă, fără măcar să aibă o şansă de a fi ajutată.

 

Demult, peste Carpaţi, în oraşul lui Bucur, devenit capitală a României aproape mari, a existat celebra campanie “Daţi un leu pentru Ateneu!”. Astăzi, la Cluj, poate e nevoie ca familia unui erou-martir să fie ajutată de comunitatea care ar trebui să arate că nu şi-a pierdut sufletul. Că nu şi l-a vândut doar pentru a avea câteva străzi asfaltate în plus, trei-patru parkinguri, câteva malluri şi hipermarket-uri, vreo două-trei centuri ocolitoare şi o ciosvârtă de autostradă. Cu siguranţă, a fost şi e nevoie de toate cele de mai sus, dar Clujul nu trăieşte doar pentru ele, aşa cum locuitorii acestui oraş nu pot exista doar pentru a mânca!

 

P.S. Doresc să felicit doi clujeni, chiar dacă prin adopţie - câţi nu am fost, oare, adoptaţi de acest oraş - pentru două iniţiative mai mult decât lăudabile. Primul e profesorul Vasile Dâncu, cel care a refuzat să semneze alături de vecini petiţia împotriva soţiei şi fiului lui Lucian Matiş, iar celălalt e colegul de breaslă, Niki Novăcescu, cel care, pe blogul personal, a scos primul la lumină teribila întâmplare ce se petrece sub ochii unui oraş îngheţat ca simţuri.