Am fost atât de emoţionat de marea de oameni care continuă să creadă în “U”nica iubire, încât cu foarte mare greutate îmi stăpâneam lacrimile. Şi nu am fost singurul.
Sincer, nu am crezut că vor fi atât de mulţi. Şi, deşi speram din tot sufletul, nu credeam că vor fi chiar atât de civilizaţi, decenţi şi imposibil de provocat. Nici un incident. Nici o scandare trivială. Nici o înjurătură. Nici o schimbare de traseu. Nimic ce să poată fi reproşat. Nimic referitor la cealaltă echipă a Clujului, CFR sau la acţionarii acesteia. Nimic urât. Nici o jignire. Nici o răfuială. Doar scandări de încurajare şi, mai ales, de iubire şi ataşament pentru “U”niversitatea. O mare de oameni care iubesc mai mult decât urăsc, mii de inşi care au ieşit în stradă pentru a-şi striga dragostea pentru culori, istorie, tradiţie, glorie şi simbol!
Copii de 6, 7, 8 sau 9 ani, care-şi însoţeau mândri tatăl sau bunicul. Copii cu părinţi. Cupluri de mână, purtând la gât fulare cu “Numai U”! , “Vechia Guardia”, “Siempre fidelis”, “Clujul suntem noi”, “Şepcile roşii”, “Commando zebras”, “Unica Iubire”, “Forza U”!, “Simbolul unor inimi româneşti”, “Universitatea-Mamă, te iubesc, dar nu ca pe U”! au mărşăluit, ieri, prin centrul Clujului. Septuagenari, profesori universitari, medici, avocaţi, artişti plastici, jurnalişti, politicieni locali, poliţişti care nu se aflau neapărat în misiune şi o mulţime de studenţi, elevi sau alte mii de clujeni, pur şi simplu, s-au strâns la un loc pentru a trage un semnal de alarmă!
Echipa e în pericol! “U” suferă. Clubul are nevoie de convergenţa pasiunii cu managementul profesionist şi finanţele suficiente. Mărşăluiam alături de maestrul Botiş, de Luci Danciu, Niki Novăcescu, Dan Canta, Liviuţ Miclăuş şi salutam în stânga şi în dreapta. La un moment dat, profesorul Marius Bojiţă de la UMF strângea mâini pe strada Napoca şi nu ezita să-şi arate bucuria mulţimii de suporteri în alb şi negru. Remus Câmpean, Mircea Cristescu şi Gheorghe Covaciu erau înconjuraţi de oameni care-i salutau şi se bucurau că le sunt alături. Oameni de pe stadion, oameni de pe stradă, oameni pe care i-am văzut doar la stadion şi de acolo am ajuns să ne salutăm ştiind că în afara faptului că suntem clujeni, mai avem ceva în comun!
O pasiune nebună a unit ieri sufletele celor care au vrut să arate Clujului, Ardealului şi României că “U” nu e singur! Priveam lumea din jur şi încercam să le ghicesc gândurile şi să le citesc în suflet. Nu am văzut încrâncenare, nu am văzut brute, nu am văzut comportamente agresive, nu am văzut fanatism, nu am văzut golanii şi huliganii care ar fi trebuit, poate, în accepţiunea unora, să fie caracterizanţi pentru susţinătorii Universităţii.
Nu am văzut cărămizi, nici dale de trotuar, ci doar zâmbete, lacrimi de emoţie şi multă pasiune pe feţele celor prezenţi. A celor peste 4.500 de clujeni prezenţi în stradă şi a celor câteva sute care priveau şi aplaudau de pe trotuare, din geamuri, balcoane sau uşile magazinelor şi restaurantelor din centrul Clujului! Ultraşii nu au pornit, ieri, la război, suporterii nu au venit în centrul Clujului să se răfuiască cu cineva, fanii nu au venit să scandeze împotriva cuiva, iar “U”-iştii au venit, pur şi simplu, să tragă un semnal de alarmă, să arate că le pasă! Respectul, pasiunea şi civilizaţia au fost cuvintele care au dominat ieri “marea adunare a îndrăgostiţilor de U”.
Ieri, Clujul profund a dovedit că nu are nici cea mai mică legatură cu ceea ce s-a întamplat în 7 mai 2008. Nu acele imagini caracterizează Clujul şi Universitatea. Acelea pot fi considerate un accident nefericit şi nimic mai mult. Adevărata imagine a Universităţii este cea care s-a văzut ieri. Suporterii bianco-nerro şi-au spălat ieri imaginea cu prisosinţă.
Este al doilea gest-simbol, după lumânările aprinse pe 1 noiembrie 2008, care arată că suporterii Universităţii merită respectaţi şi admiraţi pentru pasiunea, decenţa şi civilizaţia de care dau dovadă. Până la urmă, fiecare astfel de gest arată adevărata faţă a unui oraş care se poate numi pe drept “capitala Ardealului”. Doar civilizaţia s-a născut la Cluj, nu?! Eu aşa am învăţat la şcoală. Voi, nu?
