"Ambasadorul SUA este evident părtinitor în această chestiune. Cu asta ne luptăm, dar ne luptăm. Fără niciun fel de diplomaţie şi ipocrizie, sentimentul meu e următorul. Sigur că în spatele meu, în sprijinul poziţiei mele, sunt aceşti 7,5 milioane de oameni care au votat. În spatele lui Traian Băsescu sunt 900.000 de mii de oameni şi probabil ambasadorul SUA în România. Sincer, nu ştiu cine e mai puternic."
Vasăzică, românii care-i sorb d-lui. Antonescu vorbele ticluite şi-l aşează printre marii oratori ai neamului sunt într-o luptă acerbă taman cu SUA şi cu reprezentanţii oficiali ai Washington-ului. Bine măcar că am aflat de-acum, până când funcţia sa nu este decât interimară, nu să ne trezim pe aceeaşi baricadă cu Iranul şi Siria şi nici măcar să nu ne dăm seama. În vâltoarea bătăliei sale personale cu dl. Băsescu pentru fotoliul de la Cotroceni şi pentru ei ştiu ce sfori s-or trage de acolo, dl. Antonescu a uitat complet pe ce lume se află. În doar câteva fraze, a dezgropat proto-strigoii fioroşi ai unui naţionalism feroce prizat cu periculos de mare plăcere de mulţi dintre noi, iar credinţa asta nesăbuită că România poate să-şi vadă de ea însăşi bine-mersi de una singură, fără să-şi bage nasul în oalele noastre toţi neaveniţii scrobiţi din Occidentul decadent nu este nici pe departe de dată recentă. Ani la rând avusesem impresia că ditirambele exaltate ale excepţionalităţii noastre şi ale înaintaşilor, dimpreună cu strigătele sălbatice de luptă împotriva "esploatatorilor" sunt apanajul dezbaterilor de crâşmă şi că liderii politici au înţeles că deciziile (inclusiv de a vorbi sau de a tăcea) reprezentanţilor statului se iau după analize raţionale, de tip cost-beneficiu, luând în seamă toţi factorii şi toţi actorii implicaţi sau afectaţi.
Dacă admitem că SUA şi UE, prin vocile sale (cele mai) autorizate, s-au înşelat cu privire la întâmplările ultimelor luni din România, d-nii. Antonescu şi Ponta, cu instituţiile pe care le conduc şi le controlează, au toate mijloacele să-i convingă că nu au dreptate. Raţional, câtă vreme răţoiala imberbă a unor fanfaroni de eprubetă de tipul d-lui. Antonescu pare să fie tactica predilectă de convingere la care apelează Bucureştiul, atunci muniţia argumentelor raţionale pare să se fi epuizat, iar îngrijorările occidentalilor sunt cu atât mai îndreptăţite.
Să-l ascultăm puţin pe dl. Gordon: "Au existat acuzaţii credibile privind numeroase cazuri de vot ilegal la referendum. S-au făcut eforturi de schimbare a listelor de alegători care ar influenţa cvorumul şi aparent au existat încercări de a constrânge CCR să valideze referendumul. Dacă se confirmă, toate aceste lucruri ar ridica semne de întrebare privind legitimitatea rezultatului, indiferent care va fi acesta. Toţi aceşti paşi ar contrazice principiile care unesc comunitatea europeană şi transatlantică şi nu ne-ar plăcea să vedem acest lucru la un aliat NATO, membru al UE." El a mai explicat că, dacă există semne de întrebare legate de legitimitatea unor procese democratice, atunci punerea în aplicare a unui proiect de anvergura Parteneriatului Strategic, care include şi amplasarea componentelor scutului anti-rachetă pe teritoriul României, ar fi "dificilă". Mai este nevoie de explicaţii suplimentare despre ce calamitate ar fi pentru România tulburarea pe mai departe a relaţiilor României cu SUA, în condiţiile statutului nostru de membru NATO şi UE, aflat la graniţa estică a ambelor structuri supra-naţionale?
Critica sistemului capitalist, critica americanismului şi a doctrinelor sale de securitate de la începuturi şi până acum, critica hegemoniei culturale, politice şi militare a SUA, critica politicilor sale de mediu, a lipsei de interes pentru drepturile omului în absenţa unui interes economic sau militar-strategic direct, ipocrizia, kitsch-ul, paranoia anti-teroristă, sprijinirea statului Israel şi a grupărilor politico-financiare afiliate unei presupuse elite mondiale evreieşti, filosofiile corporatiste dominante, sexualitatea uni-dimensională, Lady Gaga, toate sunt teme de dezbatere care fac deliciul polemiştilor de toate felurile, din toată lumea, fie ei mai bine sau mai prost informaţi, socialişti sau neoliberali, săraci sau bogaţi, slabi sau puternici. Dar când în vorbă se amestecă primii oameni din stat, vorbind astfel în numele statelor pe care le reprezintă, cuvintele trebuie cumpănite bine, cântărite împreună cu consilieri şi strategi care au pe masă toate datele, cu harta intereselor strategice în faţă şi cu analizele de impact ale fiecărui cuvinţel spus cu elocinţă în studiourile de televiziune ale prietenilor, având proprietatea termenilor şi responsabilitatea completă a oricărei afirmaţii. Or, inconştienţa de agitprop a d-lui. Antonescu şi zelul bezmetic cu care i se cântă în strună pe un cor infinit de voci e de natură să ne înspăimânte.
Anii trecuţi priveam spre ţări europene în care, după alegeri, s-au petrecut surprize majore care au avut în prim plan formaţiuni politice extremiste, xenofobe, naţionaliste, antisemite etc. Să ne aducem aminte doar de Jobbik, de Adevăraţii Finlandezi, de "democraţii" şi Suedia sau de agitaţii lui Geert Wilders, din Olanda. Am spus de nenumărate ori că tembelismul şi rapacitatea guvernelor PDL, alături de lipsa cronică de soluţii alternative cu care opoziţia se afişa alegătorilor, vor aduce în prim-plan, şi în România, mai devreme sau mai târziu, o soluţie politică deviantă, anti-sistem sau extremistă, care ar putea să-şi exploateze potenţialul de şantaj în Parlament ca să facă sau să desfacă guverne. Niciodată nu mi-am imaginat că principala forţă din ţară ar putea să joace acest rol nefast. USL-ul de astăzi, prin discurs şi acţiuni din care nu răzbate nici urmă de responsabilitate democratică, are profilul unui partid deviant. În plus, conţine un "negaţionist" uns recent ministru (Dan ?ova), o serie de admiratori ai extremei stângi de factură boem-criminală (Victor "Che" Ponta sau Radu Mazăre), nişte personaje stranii care acuză fascisme imaginare în timp ce sosiile lor din trecut calcă încă peste cadavre ce mormăie încă după îndurare (Ion Iliescu), acelaşi care indică Parlamentului să aibă grijă de Procurorul General, ştergându-se la fund cu separarea puterilor în stat, şi, mai nou, un dandy somnoros ce-şi arată fundul către Vest, ştiind că fronda prostească este pe placul unui popor sătul să-şi mai ascundă frustrările.
Mai rău este că, admiţând prin absurd că vom scăpa printr-o minune de toţi apucaţii ăştia, împreună cu obiectul urii lor din toţi ficaţii, Suspendatul care încă se mai bălăngăne prin garaj, ajungem să ne întrebăm perplecşi cu ce/cine rămânem? ?i zău că nu mi-ar păsa de toţi răpănoşii dacă de vorbele şi de faptele lor nu ar depinde şi ziua de mâine, a mea, a ta şi a fiecăruia dintre români în parte. Iar acum depinde din ce în ce mai mult, priviţi doar în jur, prin Europa.
P.S.: Dacă încă vă întrebaţi ce legătură are titlul cu textul, o să vă reamintesc un banc.
Porcuşorul isteric se plimba cu bicicleta pe marginea unei gropi de gunoi. Iepuraşul se plimba pe lângă el:
- O să cazi, o să cazi, o să cazi!
Deodată, roata bicicletei alunecă şi porcuşorul cade în groapă, cu bicicletă cu tot.
Iepuraşul, de sus:
- HA! Ai văzut, ai văzut?
Din groapă se aude o voce răguşită şi nervoasă:
- Parchez unde vreau eu, da?!
