Colosul cu picioare de hârtie

Din nefericire, în zilele acestea oamenii se adună mai ales pentru a protesta împotriva unui guvern opac şi nefericit.

Din fericire, ieri s-au adunat pentru a omagia apariţia pe piaţa cărţii a unui volum remarcabil şi, totodată, extrem de necesar. Un volum amplu, care a umplut, iată, un gol important al genului. O istorie post-decembristă a presei clujene. Subiectivă sau nu, ea vine să întregească un peisaj complex al societăţii româneşti, al evoluţiei acesteia (atât cât acest fapt s-a putut “întâmpla”), raportată la viaţa unuia dintre cele mai importante oraşe transilvănene.

Autorul ei este, - fapt oarecum surprinzător şi îmbucurător totodată -, un jurnalist cunoscut, complex şi prolific, dl Tiberiu Fărcaş surprinzând prin eleganţa şi talentul de a fi un “istoric” al presei clujene, într-un oraş în care Facultatea de jurnalistică nu a putut produce nici o lucrare pe această temă. Poate şi pentru că de-a lungul timpului profesorii de acolo, în majoritatea lor, deşi oameni valoroşi, au predat jurnalism fără să fi lucrat vreodată în redacţia vreunui cotidian. Dar nu asta e important, ci faptul că de azi avem în librării un op imens, o mărturie a faptului că în Cluj, în ultimii douăzeci de ani s-a făcut presă, de cele mai multe ori de calitate.

Sunt acolo destine de oameni care cu mai mult sau mai puţin talent au pus o cărămidă la evoluţia societăţii în care au trăit. Ca şi în alte domenii, “mulţi chemaţi, puţini aleşi”... Sunt ziarişti care şi-au “mâncat viaţa” pe teritoriul arid al unei concurenţe şi al unei răutăţi şi invidii incredibile pentru un privitor din afară, sunt alţii care doar au trecut prin “focurile” jurnalismului cotidian, săptămânal sau periodic. Cu siguranţă că dl Tiberiu Fărcaş a făcut o treabă bună. Mii de ore de tăiat şi aranjat texte din ziare, o muncă titanică de documentare privind istoria fiecărei publicaţii, o muncă imensă de a aduna nu numai materiale, ci şi fotografii cu care să ilustreze imensul volum, sunt, nu-i aşa, doar câteva aspecte ale muncii de “şoarece de bibliotecă” a autorului.

La care trebuie să adăugăm efortul pe care l-a făcut editorul acestui volum, dl Vasile G. Dâncu, pentru a da viaţă unei asemenea cărţi valoroase. În orice caz, cartea dlui Fărcaş e, fără nici o discuţie, benefică din cel puţin două motive: pe de-o parte, din acela că a “ordonat”, într-o istorie subiectivă faptele şi oamenii presei scrise din cei douăzeci de ani de aşa-zisă democraţie, iar pe de alta, fiindcă a realizat un deziderat, cred, al oricărui om care are orientare culturală. Acela de a scrie o carte. Fiindcă a scrie o carte înseamnă, în altă cheie a înţelegerii existenţei unui om, a crea o lume, înseamnă a fi, poate, un fel de (mic) demiurg. Cred că un ziar tipărit, până la urmă, împachetează o bucată de slănină. Dar mai cred că ziariştii care (mai) consideră jurnalismul o profesie, şi nu o meserie ca oricare alta, care să se poată învăţa şi deprinde, şi pe care Dumnezeu i-a înzestrat şi cu talent au obligaţia să-şi adune textele, materialele, reportajele în cărţi. Pentru cititorii lor fideli, pentru istorie, pentru a lăsa ceva din fiinţa, sensibilitatea şi judecata lor celor care îi vor urma poate în profesie, poate, cine ştie?

Fiindcă nu trăim veşnic decât prin ceea ce rămâne din ceea ce am făcut pe această Lume, tot mai puţin interesată de adevăratele valori. În cazul nostru, al jurnaliştilor, poate o părticică din ceea ce compune chiar un “colos cu picioare de hârtie”...