Corespondenţa mea (şi sper că a cât mai multora dintre noi, de fapt) - şi dintr-un sens, şi din celălalt - nu un schimb de informaţii, ci chiar un exerciţiu de admiraţie. Scriu admirând şi primesc răspunsuri presărate cu mici sau mai mari astfel de minunate exerciţii. O corespondenţă de acest fel presupune un alt act decât acela al unui fel constructiv de a întări simţăminte apelând de multe ori la fapte care se consideră "comune"; semne mai mult sau mai puţin semnificative ale trecerii prin viaţă... Sunt aparent lucruri pe care le ştim, dar care stau ascunse în noi, aşteptând doar să fie "intuite" de ceilalţi... "N-aş sta niciodată lângă cineva de la care n-aş avea ce învăţa. Iar oamenii normali mă plictisesc îngrozitor. Cu grijile, ratele, curăţatul de cartofi şi discuţiile despre termopanele vecinului de la 4. Eram într-o zi în metrou şi am auzit discuţia dintre doi români căsătoriţi (puteau să fie la fel de bine italieni, ruşi, mexicani, dar mi-au atras atenţia că vorbesc limba mea), iar tipa îi spunea lui: «Deci sâmbătă, după ce dăm cu aspiratorul, pe la 12, să mergem la...», aşa mi-a scris în ultima scrisoare electronică "corespondenta" mea, căreia îi scriu frecvent, admirând-o fără rezerve. Îmi descria cu sensibilitate şi emoţie o discuţie banală, un destin comun, niciodată ridicat la un potenţial care, de ce nu, ar fi putut sta în alte condiţii sub semnul lui "ar putea fi". O frază care descrie, chiar dacă nu simţim că ne este adresată, în afară de banalizarea superlativă care o conţine şi care ne dezvăluie, sufleteşte, o altă abordare a unei relaţii interumane.
Dar imediat sub aceasta, o alta, care are menirea de a ne salva, într-un fel, făcându-ne să aflăm că cel ce scrie "n-ar sta niciodată lângă oameni de la care n-ar avea ce învăţa... Or, această zicere n-are cum să fie înţeleasă decât ca o responsabilitate asumată, care presupune, aşa cum mai multe momente din viaţa unui om o presupun, o abordare specială a mersului înainte. Fiindcă de cele mai multe ori acest simplu de spus "mers înainte" presupune un anume curaj înţelept, de care, din nefericire, nu se face exces. Şi desigur că acesta este şi motivul pentru care oamenii asumă puţin. Tocmai pentru faptul că o asumare, în totalitatea înţelegerii ei, e, de multe ori, sau mai bine spus, trebuie precedată de tragerea unei linii, de segmentarea simbolică a demersului unei vieţi. Ce laşi şi ce iei atunci când asumi un lucru bun din viaţa ta? Şi cu ce rămâi dacă nu faci această alegere, această asumare? Cu siguranţă că alegerile care presupun schimbări mari nu se fac uşor, iar cele care te implică în a face ceva prin a sacrifica ceva, fie că e vorba despre comoditatea unei situaţii, fie că e vorba despre un context uman, care într-o formă sau alta n-ar înţelege opţiunea ta, aceste alegeri umane au nevoie de un suport. Au nevoie să aibă măcar sprijinul ca noua situaţie asumată să-ţi ofere un suport. Aşa cum citam eu mai sus, să te asigure că ai beneficia, într-un timp anume sau într-un viitor nedefinit, de un context uman, care să te ajute să înţelegi de ce anume ai nevoie de a schimba ceva în propria viaţă. Lucrurile mici, cum spunea prietena mea pe care mi-am permis s-o citez, nu sunt în stare să-i mulţumească pe unii oameni. Şi atunci, aceştia se transpun într-o nouă ipostază, poate cea mai frumoasă a vieţii lor. Aceea de admirator.
Pentru că dacă n-am avea putinţa exerciţiului admiraţiei, probabil că n-am avea nici curajul asumării. În cazul oamenilor care împărtăşesc valori şi sentimente, factorul cel mai important care îi poate face să asume o altă situaţie pentru ei înşişi este, orice s-ar spune, admiraţia reciprocă, un sentiment extrem de complex şi extrem de bogat. Numai că acest exerciţiu al admiraţiei începe, în opinia mea, să se facă văzut din ce în ce mai rar. Oamenii nu mai înţeleg să (se) admire. Exerciţiul lor sufletesc se restrânge, se restrânge, uneori înainte de a înflori. Se mulţumesc cu o suprafaţă mică. Se mulţumesc să ia în calcul doar ratele, termopanele, vorbele grele şi nejudecate, invidia şi, în cele din urmă, din păcate, ura... E deajuns să faceţi un excurs printre majoritatea blogurilor sau a altor forme de exprimare publică. Veţi ieşi mai murdari, mai trişti, mai mâhniţi... Aşa cum exerciţiul corespondenţei moare printre prescurtări agramate şi figuri umoristice care înlocuiesc stări de spirit, aşa moare încet şi exerciţiul admiraţiei. Nu se mai admiră prietenii, nu se mai admiră rudele, iubiţii, cunoscuţii, apropiaţii. Nu-şi mai doresc această admiraţie, care le-ar putea arăta drumul înainte, spre a se descoperi, de fapt, pe ei înşişi... Drumul care îţi aduce acea "lumină" în care ai putea învăţa de la celălalt iubindu-l şi admirându-l. Căci nu cred că poate exista nici dragoste fără admiraţie şi nici admiraţie fără dragoste, orice fel de dragoste ar fi aceasta.
