Deja în lucrarea Volk und Haus Gottes in Augustinus Lehre von der Kirche (1954), el nu numai că lua distanţă de “înţelegerea unilateral juridică şi instituţională a Bisericii”, care se concentra în “ierarhologie”, dar îşi asuma explicit “controversata problemă a Vechiului Testament: problema relaţiei dintre drept şi sacramente” ca “problemă a Occidentului”.
Joseph Ratzinger avea să observe că Augustin, ca şi Părinţii Bisericii, de altfel, au rămas în linia Vechiului Testament atunci când au descris “poporul lui Dumnezeu” predominant în citate din Biblia ebraică şi au avut în vedere, în fapt, aproape exclusiv “poporul lui Israel”, aşadar “Biserica Vechii Alianţe”. Ecclesia, comunitatea chemată la viaţă de către Iisus, se profilează, de fapt, pe fondul temei “poporului lui Dumnezeu” din Vechiul Testament, chiar dacă cercetarea din scrierea de doctorat nu explorează această relaţie, ci caută să specifice concepţia creştină. Joseph Ratzinger preia interpretarea ce ne vine de la Tertullian, a “Bisericii ca nou, adevărat Israel” (Joseph Ratzinger, Volk und Haus Gottes in Augustins Lehre von der Kirche, p. 78).
El a respins din capul locului, în mod energic, orice punere în “antiteză” a Noului Testament şi Vechiului Testament şi a promovat teza “Noul Testament este spiritul Vechiului Testament” (p. 83) şi înţelegerea augustiniană a Bisericii drept ecclesia ommnium gentium (p. 131) şi ecclesia sive congregatio (p. 322).
în Die Geschichtstheologie des Heiligen Bonaventura (1992), Joseph Ratzinger a pus în valoare interpretarea istoriei de către celebrul responsabil al franciscanilor prin apel la Vechiul Testament şi la Noul Testament (p. 13), care va servi ca bază pentru “profeţia” istorică ştiută a acestuia. El a subliniat importanţa convingerii lui Joachim de Fiore privind “paralelitatea Testamentelor”: “Vechiul şi Noul Testament apar ca cele două jumătăţi construite la fel ale timpului istoric” (p. 108).
Joseph Ratzinger şi-a însuşit, cu toate implicaţiile, teza care vine de la Augustin cu privire la relaţia celor două Testamente. El mărturiseşte că în 1947-1948, la cursurile lui Gottlieb Söhngen, a intrat în contact cu tema acestei relaţii, pe care a dezvoltat-o pe o direcţie nouă. în Israel, L’Eglise et le Monde. Leur relation et leur missions (1994) Joseph Ratzinger a arătat că, în ceea ce priveşte creştinismul şi iudaismul, “după Auschwitz, noi nu ne mai putem deroba de datoria imperioasă a reconcilierii şi a acceptării mutuale” (Joseph Ratzinger, L’Unique Alliance” de Dieu et le pluralisme des religions, Parole et Silence, Saint Maur, 1999, p. 15).
Nu este vorba, cu această reconciliere, de simpla adaptare la un context tragic: în relaţia dintre creştinism şi iudaism este mereu ceva mai profund, care le leagă indisolubil, încât se poate spune că “exigenţa reconcilierii este înscrisă ca exigenţă a credinţei însăşi a Bisericii” (p. 18).
Joseph Ratzinger a adus, pe suprafaţa diverselor sale intervenţii, multiple argumente factuale obţinute observând viaţa pământească şi spusele lui Iisus: a) magii au venit la Ierusalim spre a-l omagia pe “regele evreilor”, deci salvatorul lumii a fost căutat printre evrei şi luând în seamă promisiunea mesianică a Vechiului Testament; b) Iisus îşi asumă să reunească pe evrei şi pe păgâni într-un unic “popor al lui Dumnezeu”; c) Iisus adună naţiunile asociindu-le la comunitatea istorică a lui Abraham şi a Israelului; d) “salvarea vine de la evrei” – această formulă a Noului Testament capătă actualitate, iar Vechiul Testament este sursă de bază.
“Vechiul şi Noul Testament, Iisus şi Sfânta Scriptură a Israelului apar aici ca inseparabile” (p. 1); e) Iisus nu a vrut să abolească Legea, ci doar să o împlinească; f) acelaşi Dumnezeu a vorbit creştinilor, ca şi evreilor; g) Vechiul şi Noul Testament sunt legate cum a spus Augustin: “Noul se ascunde în Vechi şi în Nou Vechiul se dezvăluie”; h) Torah este o unitate a adorării lui Dumnezeu, a moralei, a cultului, ethosului; i) Iisus a trăit în Torah, dar se considera “mediatorul unei universalităţi date de Dumnezeu” (p. 31); j) conflictul lui Iisus cu autorităţile nu a privit un aspect sau altul al Legii, ci pretenţia lui Iisus de a fi “autoritate divină”: “Două maniere de a interpreta legea se înfruntă aici şi sunt la originea conflictului care trebuia să se termine pe cruce.
Reconcilierea şi diviziunea par a interfera într-un paradox care rămâne, practic, insolubil” (p. 33); k) speranţa creştină continuă speranţa lui Abraham şi o pune în raport cu sacrificiul lui Iisus; l) evreii nu sunt responsabili colectiv de patimile lui Iisus; m) toţi păcătoşii lumii sunt autorii patimilor lui Iisus; n) pentru creştini “crucea nu se rezumă la un accident istoric; ei văd în cruce, dimpotrivă, un eveniment veritabil teologic” (p. 37). Teza pe care Joseph Ratzinger o apără este că iudeii şi creştinii ar trebui să se privească mutual printr-un act de profundă reconciliere interioară, nu distanţându-se de propria lor credinţă sau, mai rău, renegându-se, ci, dimpotrivă, inspirându-se din ceea ce are mai profund credinţa însăşi” (p. 39).
în Dialogue interreligieux et la relation judeo-chretienne (1997), Joseph Ratzinger argumentează că, “prin intermediul lui Hristos, Biblia lui Israel a ajuns la neevrei şi a devenit Biblia lor, de asemenea” (p. 87). Prin “Iisus din Nazaret Dumnezeul lui Israel a devenit Dumnezeul naţiunilor”. Chiar dacă creştinii vor ca evreii să-l recunoască pe Iisus, nu se poate trece peste misiunea pe care Dumnezeu a încredinţat-o Israelului: “Israel trebuie să rămână pentru noi primul proprietar al Scripturii Sfinte, pentru a constitui, în această manieră, o mărturie în ochii lumii” (p. 88).
