Acum, criza financiară bate la uşă, criza economică o poate urma, criza de raţionalitate (dacă se vor rezolva probleme sociale atunci fiscalitatea va creşte, iar dacă aceasta se petrece, loialitatea cetăţenilor faţă de sistem scade) este persistentă, criza de legitimare (dificultatea de a asigura sprijinirea sistemului de către cetăţeni în condiţiile în care se recurge la birocratizare şi la decizii oarecum exclusiviste) nu a putut fi surmontată, criza de motivaţie (ce are ca indicator empiric apatia civică şi politică) sporeşte încă, criza de creativitate (inovarea în sisteme este copleşită de conformismul investigatorilor) continuă. De aceea, sub anumite aspecte, nu putem vorbi de o Europă fără crize. Aici, pe continentul nostru, criza pare endemică. Intuiţia tânărului Hegel - aceea că societatea modernă este, prin natura ei crizială, din momentul în care denunţă legitimarea instituţiilor prin tablouri religioase ale lumii, în favoarea legitimării prin voinţele schimbătoare ale indivizilor - s-a confirmat.
Suntem condamnaţi în Europa la criză perpetuă?
Nu avem, desigur, probe să considerăm că o societate europeană nu este lovită de vreo criză, dar nici indicii ale unei crize continue. În Europa, sunt crize care nu îi afectează identitatea şi crize ameninţătoare pentru identitate. Criza de raţionalitate, de exemplu, ţine de clasa crizelor nepericlitante, criza de legitimare intră în clase crizelor ce periclitează identitatea. Se pot modela în variate feluri crizele europene, încât se pot concepe diferite scenarii pentru viitor.
Ne aflăm, însă, din 2007 încoace, într-o criză financiară, care are consecinţe economice şi afectează multe domenii. Soluţia cea mai îmbrăţişată astăzi constă în intervenţia statului în susţinerea băncilor şi, prin acest intermediar, a firmelor în dificultate, abandonarea politicilor dereglementărilor şi promovarea de reglementări care să aducă la disciplină o piaţă devenită rebelă. Această soluţie - la care unele ţări adaugă reducerea drastică a cheltuielilor - trece tacit drept încheiere a crizei financiare. Aşa stau, oare, lucrurile? Se încheie criza financiară?
O carte foarte oportună - mă gândesc la Pierre Lemieux, Une crise peut en cacher une autre (Les Belles Lettres, Paris, 2010) - semnalează că recenta criză nu este legată de slăbirea, cândva, a autorităţii statului, ea producându-se tocmai într-o epocă de consolidare a autorităţii. "Les causes de la crise sont attribuables aux actions antérieures des autorités publiques: le fardeau réglementaire imposé aux institutions financičres, les tentatives des ingénieurs sociaux américains de transformer la propriété immobiličre, la nationalisation partielle du marché du crédit hypothécaire et une politique monétaire imprudente. Ce ne sont pas les acteurs du marché - c'est-ŕ-dire, en définitive, vous et moi - qui ont besoin de «surveillance adulte», mais les politiciens et les bureaucrates qui se cachent sous une autorité faussement glorifiée" (ediţia Les Belles Lettres, Paris, 2010, p. 242). Chiar în Statele Unite ale Americii, criza financiară s-a produs pe un fundal al autorităţii bine asigurate a statului. "En 2007, plusieurs grandes sociétés étaient presque devenues pupilles de l'État et pouvaient compter sur l'assistance publique en cas de pépin: pas étonnant, dans ces conditions, qu'elles aient pris trop de risques. L'État américain exerçait déjŕ des pouvoirs systémiques" (p. 243).
Ceea ce este, însă, cel mai important este faptul că o nouă criză se pregăteşte deja în cadrele abordării crizei actuale. "D'oů viendra la prochaine crise? Au moment d'écrire ces lignes, en juin 2010, deux dangers nous menacent. Le premier réside dans un remake ou une continuation de la crise de 2007-2009. Celle-ci, en effet, est suivie d'une intensification des causes męmes qui l'ont provoquée. Thomas Sowell soutient que le gouvernement fédéral américain a utilisé la crise pour «apporter des changements fondamentaux et durables aux institutions de la société américaine». On s'attend ŕ voir une expansion dramatique de l'État américain, un accroissement du fardeau réglementaire, une nationalisation plus englobante des marchés de l'immobilier résidentiel et du crédit hypothécaire, et le passage d'autres secteurs de l'économie (l'automobile, par exemple) ŕ une dépendance lourde. L'économie mixte américaine penchera davantage du côté socialiste. Les autorités en charge gagneront de nouveaux pouvoirs. La nervosité des investisseurs sera exacerbée. Dans ce scénario, les nouveaux contrôles sčmeront les conditions de la prochaine crise, tout comme les contrôles et interventions instaurés par Franklin Roosevelt et intensifiés depuis se sont trouvés aux sources de la crise récente. Tout cela est déjŕ commencé" (p. 243). Se va intra într-o criză care îşi va avea punctul de plecare în enorma datorie publică acumulată de statele europene, care va etala, destul de devreme, "une crise plus profonde: une crise de l'autorité. Les autorités publiques ont été incapables de contrôler la croissance du pouvoir étatique qui, au cours du XXe sičcle, a mis en danger la rčgle de droit, la liberté individuelle et, l'on a vu dans la crise récente, la prospérité ŕ laquelle on s'était habitué. Elles ont fait des promesses qu'elles ont été incapables de tenir. Avec leurs interventions populistes, elles menacent aujourd'hui la reprise" (p. 248). Se poate însă adăuga: şi populismul, care este acum incriminat, dar şi antidotul autoritar, care se manifestă deja, mai ales în democraţiile fragile, cum este şi cea din România, conţin germenii unor noi crize. Problema deschisă este dacă aceste crize periclitează sau nu identitatea europeană.
