Dimensiunea etică a cazului “Cotidianul” a fost întoarsă pe toate feţele mai ales pe bloguri, uneori calm, alteori umoral-excesiv, uneori cu încrâncenare, alteori cu umor negru. Concluziile şi le trage fiecare. Substanţa cazului este însă de natură pur ideologică, dar un aşa unghi de abordare – quality (sic!) – e generator de frustrări prea mari pentru a fi folosit.
De doi ani şi jumătate, de când scriu săptămânal în acest colţ de pagină, am militat din umila-mi poziţie pentru clarificare doctrinară, asumarea unei poziţii ideologice clare, coerente şi constante, la orice nivel al activităţii publice: partide politice, media, instituţii publice etc. Nu doar că tendinţa de cristalizare ideologică nu a început să se materializeze la vreunul din nivele, dar lipsa de orizont a devenit un sindrom cronic, a cărui vindecare nu cred că o mai poate imagina cineva prea curând. Clivajele ideologice la care se raportează partidele politice şi media nu mai există defel, iar singurul obiect al disputei a devenit Traian Băsescu.
Or, în condiţiile unei asumări ideologice (exagerat de) vagi a acţiunilor preşedintelui, nici simpatizanţii, nici contestatarii săi nu au considerat că ar fi bine să-şi facă ordine în propriile lor credinţe politice. Cu prea puţine (şi tragice) excepţii.
între timp, statul şi sistemul mediatic au evoluat pe coordonate doctrinare ambigue, ajungându-se acum la o anarhie ideologică greu de descifrat. Cei 4 ani de guvernare liberală au debutat consecvent, cu aplicarea cotei unice, dar au continuat printr-un dezmăţ birocratic necontrolabil până la viermuiala inextricabilă de azi. Nu ne-am ales nici cu o administraţie suplă şi discretă, în tradiţie liberală, nici cu statul puternic şi birocratic-mecanicist de sorginte stângistă, ci cu un colos cu picioare de lut, inert, predispus la blocaje instituţionale inerente şi ros de o corupţie endemică, transpartinică, insensibilă la alternanţa la putere.
De cealaltă parte, media a luptat continuu, la nivelul discursului, pentru independenţă totală faţă de stat, pentru a-şi putea îndeplini sarcina de garant al democraţiei, însă a uitat să se ferească tocmai de unele din organele sale vitale interne – patronatul – a căror hipertrofiere malignă cauzează grave prejudicii întregului corp. Opunându-se fervent oricăror reglementări ale activităţii de presă, militând pentru libertarianism media, funcţionând ca membrii de frunte ai unei caste de aleşi, reprezentanţii jurnaliştilor în forurile interne ale breslei au catalizat starea de amoralitate căreia i-au căzut victime atâţia, cei daţi afară de la “Cotidianul” nefiind decât ultimii dintr-un şir lung, departe de a fi terminat.
în aceeaşi ordine de idei, exponenţii cei mai vizibili ai breslei – inclusiv Cornel Nistorescu, dar şi unii dintre contestatarii săi de acum, grupul vechiului “Caţavencu” – au construit afaceri de presă profitabile, pe care le-au vândut cui a dat mai mult, în concordanţă cu legile simple şi pure ale cererii şi ofertei la care se închinau cu două mâini. Fără să calculeze consecinţele pe termen mediu ale gestului economic, fără să le tresară fibra morală, în completa auto-reglementare a presei, într-un sistem politico-economic în care legile anti-trust sunt tipărite cu cerneală simpatică. Aici ne-a dus acest drum: la o piaţă complet liberă, dar amorală, aşteptând să se regleze de la sine, după cum ne învaţă înaintaşii mai deştepţi.
Totuşi, apărarea îndârjită şi egală cu sine a principiilor libertariene la nivelul patronatului de presă nu s-a regăsit niciodată în politica editorială a vehiculelor media. Plaja ideologică pe care au evoluat a glisat, mai mereu, spre stânga, de care s-ar bănui că publicul se simte mai apropiat. în logica legilor cererii şi ofertei, discursul mediatic s-a circumscris acelui tip de socialism pe care îl simţea comprehensibil pentru românul mediu, altfel complet analfabet din perspectiva culturii politice.
Din când în când, la fiecare schimbare de şef, se schimba şi politica editorială, nuanţele ideologice, partizanatele politice, unghiurile de abordare, iar cititorii, de obicei mai inteligenţi decât făcătorii de presă, au încetat să mai aibă încredere în nişte făţarnici cu ştaif şi abonamente la studiourile de televiziune. Un ochi la făina neagră a amărăşteanului, un ochi la slănina afacerilor nereglementate, aici s-a purtat lupta schizoidă care a sfărmat organismul şi a pervertit veninul sanificator al presei. Cu excepţia conglomeratului media al lui Adrian Sârbu, niciun alt patron sau manager de presă nu a reuşit să păstreze un drum ideologic drept, iar succesul imperiului PRO s-a construit tocmai din faptul că nu a încercat vreodată să păcălească acel segment de public căruia îi era destinat fiecare vehicul media din portofoliu.
Cazul “Cotidianul” e una dintre tragediile istoriei presei post ’89. A reuşit să strângă în jurul său cele mai strălucite minţi ale presei, a fost, pentru cea mai lungă perioadă, o veritabilă tribună a dezbaterii polemice cu instrumentele artei retorice, dar a trebuit să poarte tot timpul asupră-i păcatul originar în dublu exemplar. întâi, vânzarea ziarului de către Nic Raţiu către Caţavenci, deşi venerabilul său tată lăsase cu limbă de moarte ca acesta să nu fie înstrăinat.
Apoi, lovitura de graţie – preluarea pachetului majoritar de acţiuni de către Sorin Ovidiu Vântu, în 2006. A pus capac deruta ideologică a grupului “Caţavencilor” care, dorind să-şi dovedească anti-comunismul, şi-au bălmăjit filonul doctrinar în aşa hal, încât la ghişeul băncii erau anarho-capitalişti, în redacţie – socialişti, iar de ochii lumii se dădeau extremişti de centru, că celelalte variante dădeau prost pe sticlă. Ei bine, în bătătura celui mai libertarian dintre businessmanii români, degeaba şi-a imaginat cineva că libertatea de exprimare şi manifestare se distribuie egal tuturor? Nici măcar de ochii lumii.
Crima e perfectă. Nimeni nu e vinovat. Fiecare îşi maximizează profitul, după puterea pe care i-o dau mijloacele pe care le are la dispoziţie. Filosofia întemeietoare e tributară argumentului băţului. Şi ea va rămâne legitimă până când statul blegit de azi nu se va întări şi, ca suprastructură ce asigură organizarea şi garantează ordinea socială, nu va afla de unde răsare soarele sau, măcar, de unde se aprinde lumina: din stânga sau din dreapta.
PS.: Niciun rând de mai sus nu e menit să cauţioneze, nici fariseismul de a invoca, la instalare, aura fondatoare a lordului Raţiu, nici abuzurile de şef peste bumbăcărie, nici paranoia arătate în primele acţiuni de Cornel Nistorescu la conducerea “Cotidianului”. Atâta doar că hienele ar crăpa de foame dacă noi, ceilalţi, nu am găsi de cuviinţă să le ajutăm câteodată şi să mai murim şi noi, puţin. în grup.
