Cu adevărat, o ţară de netrebnici!

Dacă ne întoarcem înapoi, în folclor, ne dăm seama că nu suntem altceva decât urmaşii acelor ucigaşi descrişi de “Mioriţa”.

Lipsa oricărei forme de opoziţie, lipsa de orice împotrivire ne-a adus în stadiul acesta, de a ne “inventa” propriile “incantaţii”, pe care să le rostim însinguraţi; incantaţie laşă este începutul baladei, o incantaţie laşă a fost, de fapt, atitudinea acestui popor până în 1989 şi tot un fel de incantaţie este acum retragerea fără orice protest sub agresiunea politicului, care vrea să pună monopol pe toate centrele de greutate ale mecanismului istoric al acestei ţări năpăstuite.

Pensionarii, expiraţii, scoşi pe tuşă din varii motive, mii, sute de mii de oameni care au dispărut în spatele unor vârste se pitesc acum, de ruşine, în spatele sărăciei şi citesc Pavel Coruţ, cu convingerea fermă că într-un timp mai lung sau mai scurt “naţia” va fi salvată. Va fi salvată întotdeauna de alţii, de Zamolxis, de Atlanţii care vor coborî din vârful Omul; şi, cu puţină bunăvoinţă, am putea deveni supranaturali.

 

 Privind la OTV, la politicieni cărora mi-e ruşine să le pronunţ numele într-un ziar al acestui oraş, la catastrofe, ucigaşi, oameni pierduţi, lăutari şi manelişti, - gloria şi mizeria României adunată la un loc, li se pare, poate, că viaţa e suportabilă. Bunul, blândul şi bătrânul popor român care reînvaţă să doarmă în frig, în locuinţe reci, cu caloriferele deconectate, care reînvaţă să mănânce lături şi rămăşiţe de oase, amestecate cu câte o fărâmă de carne. Românul cel bun, pe care capitalismul a reuşit să-l înveţe doar că poate rămâne fără servici. “Luaţi-ne mâncarea de la gură şi faceţi autostrăzi!” par să spună chipurile spuzite de frig pe care le vedem la televizor, în jurnale care ne arată renaşterea “cozii” la magazinele second-hand şi gesturile tremurânde ale bătrânilor care-şi numără bănuţii la uşa farmaciilor. Oricum, poporul nostru pare ieşit complet din moralitate.

 

 Reacţia lui în faţa regimului Ceauşescu a fost, ca şi acum, nulă. Stăm cu toţii la televizor şi, dacă suntem atenţi, observăm că familiile, vedetele, politicienii de pe ecran sunt mai cunoscute decât propriile familii, decât propriii prieteni. România nu mai reacţionează la nimic. Hiperrealitatea televiziunii este considerată mai adevărată decât propria viaţă, care nu e, totuşi, publică. Oamenii s-au însingurat în momentul în care au preluat limbajul mass-media, adică un non-limbaj. Mai “trăiesc”, poate, deşi e o viaţă artificială, cei mai tineri. Zâmbete false, chipuri excitate de consumerism, singura formă în care se poate explica idiotul conformism al maselor: milioane de oameni care poartő adidaşi, dar şi uluitoarea “vitalitate fizică” goală, pe care o au cu toţii cei care merg “la sală” sau fac jogging. Nu mai ştiu cine a spus: “... un popor nu e reductibil, fără urmări, la o singură dimensiune!”; dar câtă dreptate avea: noi am fost, în tot timpul cât am trăit sub comunişti, reduşi la o singură dimensiune; aceea de a rezista, cu grumazul înclinat. Acum, la douăzeci de ani, n-am reuşit să ieşim la lumină, spre altă dimensiune: cea a democraţiei reale.

 

Am găsit între notiţele mele câteva fraze (nu ştiu cui aparţin), dar cred că în aceste rânduri stau multe din explicaţiile faptului că am ajuns, din nou, la 20 de ani de la revoluţie ca în România realitatea să semene din ce în ce mai mult cu cea de dinainte de 1989. “Un popor poate fi întins pe divan. în ultima parte a vieţii Jung a admis că, alături de inconştientul colectiv general uman, există un inconştient colectiv al unei populaţii, comunităţi etnice. Acesta reprezintă tocmai memoria experienţelor celor mai semnificative ale respectivei comunităţi, experienţe ce pot fi negative sau pozitive. Popoarele care au trăit experienţa comunismului au păstrat în memoria colectivă semnele acestei mari încercări istorice. Inconştientul lor diferă, în anumite privinţe, de inconştientul popoarelor care au trăit în democraţie.

 

 în inconştientul celor care au trăit «comunizaţi» mai mult de 50 de ani, doza de elemente antisociale este imens mai mare. Tendinţe comprimate timp de decenii erup nestăvilit în condiţiile scăderii constrângerii sociale. Corupţia, de care se vorbeşte atât, nu este, psihanalitic vorbind, decât o formă de întoarcere a refulatului”. Restul, mizeria, aroganţa politicienilor şi dorinţa lor de a stăpâni, nu a conduce ţara, nu e, până la urmă, decât tăcere. O tăcere care ne va costa propria noastră viaţă. Fiindcă suntem o ţară de netrebnici.