Am reflectat asupra acestor idei în momentul în care am avut prilejul să citesc o lucrare consacrată elitei politice din România postcomunistă, intitulată “Democraţia la pachet...”, construită cu instrumente ştiinţifice de ordin filosofic şi sociologic. Două idei importante pot fi puse în relief, pentru că se referă la capacitatea societăţii noastre de a se structura pe principiile democraţiei moderne prin aportul elitelor.
Este limpede faptul că tranziţia postcomunistă nu se putea realiza decât pe fundalul realităţilor româneşti marcate de cultura politică anterioară, caracterizată de conformism, de concesionarea atributelor societăţii civice către un sistem instituţional care a fost ilustrată de lipsa dialogului şi toleranţei, a flexibilităţii, echilibrului şi politeţii. în locul lor s-a instaurat verbiajul, sentinţa fără apel, mitocănia şi, mai ales, o mare sete de putere, ca sursă de înavuţire şi corupere a legii. în mod surprinzător pentru mulţi observatori ai scenei politice, selecţia clasei politice s-a realizat după vechile criterii, la care s-au adăugat clientelismul, nepotismul, accesul la resursele statului în proceduri confuze de privatizare, forţa de a lovi în plexul adversarului pentru a-l transforma în aliatul de mâine.
La toate s-a adăugat confuzia doctrinară şi chiar terminologică, în care distincţiile nu mai au nici o semnificaţie: ideile şi lozincile se amestecă într-un univers inconsistent, debusolant, multă vreme suspectată de a fi un proces deliberat manipulator, susţinută de forţe oculte, dar, în fapt, fiind doar o ignoranţă obraznică pentru care, dacă se cumpără şosete şi icre negre, se poate cumpăra şi o diplomă de studii universitare. Regula de bronz a politicii de gaşcă este rareori încălcată de lansarea unor conducători politici de vocaţie, dublaţi de spiritul devotamentului faţă de ţară şi al stăpânirii unei profesiuni legate de politică. în loc să trăiască pentru politică, mulţi dintre conducătorii noştri preferă să trăiască din politică.
Departe de a idealiza viaţa politică interbelică din ţara noastră, nu pot să nu evoc în aceste rânduri o discuţie pe care am avut-o nu demult cu distinsul profesor, cărturar de elită, care este Mircea Vaida, urmaşul cunoscutului om politic Alexandru Vaida-Voievod, fost prim-ministru, ministru, parlamentar, participant la negocierile de pace de la Paris, care au însemnat şi recunoaşterea României Mari. El se află în posesia unei scrisori a bunicii sale, în care aceasta mărturisea că soţul ei a cheltuit o bună parte a averii sale pentru a-şi susţine cariera politică, prin care şi-a slujit ţara, chiar dacă la timpul respectiv era considerat printre cei mai bogaţi oameni din Ardeal.
Mai mult decât atât, în arhiva personală păstrează scrisoarea unui fruntaş al mişcării social-democrate, în care acesta îşi exprimă consideraţia pentru omul politic, care, deşi adversar în lupta politică, s-a dovedit un om de remarcabil caracter, o personalitate care impunea respectul tuturor.
Sunt convins că şirul exemplelor oferite de reale personalităţi ale vieţii publice româneşti, pentru conturarea chipului de om devotat Cetăţii, ar putea fi continuat, pentru că acest popor nu a fost lipsit de spirite înalte de-a lungul întregii istorii, după cum nu a fost lipsit nici de conducători malefici, de spirite ale răului, personaje care au exploatat politica în beneficiul personal sau al familiei lor. Unui astfel de personaj i s-a ataşat la numele Ionescu cel de Porcu, într-atât pervertise exerciţiul politic.
Nu pot să nu fiu marcat de tristeţe atunci când un urmaş de răzeş, descendent al unor oameni deportaţi de către sovietici în Siberia, ajuns lider al unei provincii româneşti, se manifestă ca un fiu rătăcit declarându-şi propriul popor neam de bolnavi de sida, imperialişti care i-au furat limba moldovenească pentru a vorbi româneşte, care pune puşca în pieptul celor care îndrăznesc să aibă altă opinie decât a lui. Ştiu că nu întotdeauna judecata oamenilor este corectă în a cumpăni faptele oamenilor politici.
Sunt atâtea exemple de personalităţi care au marcat cursul evenimentelor în cel mai bun sens al termenului, dar au fost uitaţi apoi pentru multă vreme. Istoria, mai devreme sau mai târziu, reaşază valorile şi fiecare nouă generaţie reciteşte faptele trecutului pentru a-şi construi repere de durată. Dar când, dintru început, liderul politic se aşază în contra interesului neamului său, a valorilor supreme ale patriei, nu trebuie să uite vorba din bătrâni care spune că este greu pământul ţării peste pieptul trădătorilor săi.
