Cu DoamNA şi cu ANI spre America de Sud

Teoretic, cele două instituţii ar fi putut să se constituie în două dintre elementele-cheie ale recâştigării încrederii în Justiţie. Din păcate, însă, orice model european se poate duce în România cu maximă uşurinţă spre grotesc.

Practic, comportamentul acestor două cele mai noi instituţii ale statului este element vital în favoarea teoriei că România are toate şansele să se îndrepte cu paşi repezi spre modelul pseudo-democraţiilor din America Centrală, America de Sud sau chiar din ţările, eventual, cu maximă toleranţă - democratice din spaţiul fostei URSS. Acuzaţia că sunt cele două braţe înarmate ale Preşedintelui în funcţie pare tot mai uşor de crezut mai ales dacă luăm ca elemente demonstrative acţiunile îndreptate cu precădere împotriva unor reprezentanţi de seamă ai opoziţiei sau a unor adversari declaraţi ai Cotroceniului. Ultimele două acţiuni ale celor două instituţii par să fie corolarul unui şir lung de executări ale unor ordine.

 

Practic, cele două instituţii sunt implicate, începând de vineri, în campania electorală pentru preşedinţia principalului partid de opoziţie. în mai puţin de 3 săptămâni, acest partid are programate alegeri, iar doi dintre principalii pretendenţi la fotoliul de preşedinte sunt târâţi şi arătaţi în piaţă la fel ca infractorii în vechile oraşe feudale.

 

Departe de mine gândul să-l apăr chiar şi cu gândul, darmite cu pixul sau cu tastatura calculatorului pe “prostănacul-violet”, mai ales că nu sunt absolut convins că acesta, respectiv de acum celebra doamnă Mihaela nu a greşit în acest caz!? Dar nu pot să nu remarc seria de aşa-zise coincidenţe care au lovit în unele momente-cheie doar o anumită parte a spectrului politic şi chiar civic.

 

Sechestrul asiguratoriu pus pe locuinţa din Zambaccian a altui social-democrat de frunte, fostul premier, ministru de Externe şi de două ori preşedinte al Camerei Deputaţilor, Adrian Nastase, exact în momentul în care acesta devenise tot mai vocal în încercarea de a reintra în forţă la vârful PSD, vine, de asemenea, ca o îngrijorare privind posibila implicare a unor instituţii ale statului în viaţa internă a unor partide, respectiv în compromiterea şi blocarea accesului unor candidaţi spre anumite funcţii cu vizibilitate şi reprezentativitate.

 

Sigur că, mergând cu speculaţia mai departe, putem să ne întrebăm dacă nu cumva dosarul de la ANI al actualului preşedinte al PSD, Mircea Geoană, respectiv sechestrul pus de către DNA pe chiar casa în care acum locuieşte fostul “El lider maximo” al PSD şi al României anilor 2002-2004 nu sunt acţiuni menite să netezească drumul spre preşedinţia PSD al unui candidat acceptat, sprijinit şi foarte dorit de către Cotroceni, fostul ministru “Manivelă”, pe numele său de botez Miron Mitrea. Acesta este candidatul perfect, manevrabil şi şantajabil tocmai din cauza maldărului de dosare construite după cei 4 ani de mandat ai săi la cârma Ministerului Transporturilor. Cel de-al patrulea candidat cu şanse la preşedinţia PSD, fostul ministru de Externe din Cabinetul Boc1, Cristian Diaconescu, pare a fi, în prezent, singurul inatacabil cu efect la nivelul imaginii publice.

 

Ne putem aştepta, însă, ca în următoarele zile să asistăm la încercări de compromitere a imaginii sale publice în cele mai mizerabile moduri cu putinţă...!? Pentru ca tabloul să fie complet, sigur că nu putem face abstracţie de condamnarea definitivă a fostului primar al municipiului Râmnicu-Vâlcea, dar introducerea acestuia în ecuaţie poate fi privită cu maximă bună-credinţă şi ca un fapt menit să excludă posibilitatea clamării unui început de jihad politic. Sigur că orice încercare de a pune întrebări cu privire la corectitudinea acţiunilor ANI şi DNA sunt din start menite să arunce o umbră de îndoială asupra eventualei corectitudini a demersului.

 

Gestul în sine poate fi socotit de către unii exclusiv ca unul partizan, în timp ce, cu siguranţă, alţii îl pot vedea ca un gest menit să tragă un semnal de alarmă asupra unui posibil derapaj al săvârşirii actului de putere într-o Românie în care exercitarea puterii aparţine exclusiv unui om şi unei forţe politice aservite total acestuia. Poate tocmai datorită acestei situaţii speciale, situaţie prin care România a mai trecut în anii 2001-2004, este obligatoriu ca atenţia şi monitorizarea unor gesturi aparent periculoase ale instituţiilor aflate în slujba puterii să fie făcute cu mai mare atenţie decat în cazul guvernării ţării de către o largă Coaliţie. în mod normal, presa ar trebui să fie, în aceste perioade, un adevărat câine de pază al democraţiei şi să ţină ochii larg deschişi.

 

 Din păcate, însă, situaţia economică extrem de dificilă a făcut ca, la nivel atât naţional, cât şi local, presa să fie grav afectată şi poate mai puţin incisivă decât în alte perioade. Tocmai de aceea pericolul este cu atât mai mare în momentul în care principalele partide de opoziţie se află într-o degringoladă autentică post-alegeri, iar mirajul puterii generează de luni bune o adevărată hemoragie de parlamentari, primari şi consilieri locali sau judeţeni spre putere prin portiţa lăsată de o lege electorală imperfectă, cea a clamării unei aşa-zise independenţe.

 

în cazul unei prese slăbite, al unor partide politice mult prea preocupate de tranşarea preluării puterii la nivel intern ar trebui ca “societatea civila” să intervină prin poziţii raţionale, corecte şi respectate. Marea problemă care apare însă şi aici în cazul României este că o mare parte a principalelor platforme civice sunt aflate în slujba puterii, respectiv în cazul altora, acestea sunt lipsite de reprezentativitate şi respect la nivelul opiniei publice.

 

Faptul că astăzi România este parte a Uniunii Europene este un fapt care cel puţin teoretic ar trebui să ne facă mai liniştiţi, putem crede că organismele europene ar interveni în cazul unui derapaj vădit al puterii. Practic, însă, organismele europene nu văd decât ceea ce li se dă să vadă, iar situaţia în care observatori ai acestora nu au văzut vicieri în cazul unor alegeri, gen Moldova, Georgia sau, în prima fază, Belarus, este menit să ne ridice semne serioase de întrebare asupra unei eventuale salvări dinspre Europa.

 

 Practic, singura speranţă rămâne autoimpunerea unui comportament al puterii care să nu genereze căderea într-o altă formă de dictatură. Una de tip nou.