Cu un ochi plânge, cu unul nu vede!

 Un fost angajat al Combinatului de la Câmpia Turzii a rămas în urma unui accident de muncă fără un ochi. A mai văzut vreo două săptămâni, după care şi-a pierdut definitiv vederea la unul din ochi. Avea 35 de ani. Anul trecut a fost trimis acasă ca multe alte sute de oameni din nefericitul oraş clujean. A încercat să lucreze în alte locuri, fără succes. I s-a motivat că nu vede cu un ochi. A încercat să obţină o pensie de boală. Răspunsul a fost necruţător: nu se poate, unul din ochi îi e sănătos. La doar 40 de ani, omul trăieşte drama unui paradox existenţial, la hotarul dintre vitalitate şi infirmitate, la graniţa dintre firesc şi anormalul pe care i-l oferă societatea. Singurul venit e al soţiei: 650 de lei. Punem la socoteală creditul făcut înainte de tragicul accident, care e în jurul a 400 de lei. Aşa că omul, soţia sa şi copilul de 13 ani trăiesc din 200 şi ceva de lei. Ştiţi ce îi pun bieţii oameni în geantă copilului la şcoală? Pâine... doar pâine. Din punctul ăsta al poveştii, m-am gândit foarte mult ce aş mai putea scrie, ce aş mai putea comenta, pentru că situaţia de faţă ilustrează de fapt o stare generală şi pentru alte familii din Câmpia, oraşul care pare condamnat la moarte. Într-una din seri am fost să transmit de acolo. Erau peste 50 de oameni adunaţi în faţa Porţii 1 a Combinatului. Trişti, resemnaţi şi fără nicio speranţă. La final, unul din ei a zis că revin dimineaţa la 9, pentru proteste. Şi un lucru care m-a frapat, a adăugat că o să cheme tot oraşul! Toată Câmpia Turzii! Chiar aşa, într-un municpiu, de peste 20.000 de locuitori, iese să protesteze în stradă o mână de oameni? Cam 150 de toţi. Unde sunt restul? E o chestiune de principiu, este tragedia semenilor lor, care se văd lăsaţi pe drumuri. Vorbim de un loc cu valoare simbolică, un colos care la începutul anilor ‘80 număra aproximativ 17.000 de anajaţi şi care astăzi a devenit o ruină. Ce se întâmplă cu lumea? Nu empatizează cu durerea celuilalt? Când ai un loc de muncă te simţi rege, propriul tău stăpân, nu ai cunoştinţa sentimentului că pământul îţi fuge de sub picioare, că întregul tău univers, al cărui creator te-ai crezut, se dărâmă fără ca tu să poţi interveni. Asta pentru că nu ajungi să percepi drama celui care trece pe lângă tine. Şi totul e atât de imprevizibil, poţi fi oricând în locul lui. E ca atunci când, în 2012, la -12 grade, în pieţele marilor oraşe protestau câteva sute de oameni, iar restul - grosul, milioanele - aplaudau aprobator din faţa televizorului. Făceau revoluţie de acasă.

Nu mai ştim să empatizăm? Empatia este o abilitate de raţiune, în funcţie de propriul set de valori şi de contextul imediat, dar mai cu seamă capacitatea de a te simţi în viaţa interioară a altuia. Cred astfel că suntem înzestraţi cu abilitatea de a SIMŢI, de a citi durerea altora, de a lua pulsul lumii în care trăim. Noi, poate mai mult decât alţii, am avut război, am trăit colectivizarea, am avut gulag, am făcut în istoria recentă şi-o revoluţie. Şi totuşi, s-a întâmplat ceva în ultimii 23 de ani sau păstrăm reminiscenţele ştergerii forţate a memoriei din implacabila perioadă a "epocii de aur"? Am ajuns obosiţi la o comunicare suficientă şi tembelă, pe principiul "la tătzi ni-i greu", văicărindu-ne, zilnic, de povara grea pe care trebuie să o ducem faţă de care şi alţii rămân, la rândul lor, indiferenţi.

Chiar aşa? Şi atunci când mai facem cu adevărat exerciţii reale de empatie, de solidarizare cu problemele altora? Când trimitem sms-uri de "La mulţi ani" la toate sărbătorile tradiţionale şi împrumutate, când în preajma lor devenim brusc mai sensibili şi facem pomană cu cei mai nevoiaşi şi dăm bani la cerşetori? Sau când de "Valentine's" şi "Dragobete", ne grăbim cu ursuleţi şi inimioare, ca şi cum în restul celor 364 de zile, grijile ne apasă cu putere încât nu mai avem timp pentru nimic? Timp sau emoţie? Moralizatorii de serviciu ar începe acum cu un exerciţiu, cu un îndemn de genul "nu vă lăsaţi semenii să moară, au făcut-o deja politicienii". Pentru că aici e locul în care scriu şi pentru că şi eu sunt parte a poveştii (măcar ca spectator), vă spun ce vreau să fac. Să fiu atent la cei care trec pe lângă mine. Mai ales dacă mă cheamă lângă ei. Mi-a plăcut mult un citat din Ţuţea. Poate fi sugestiv.

"Trei ore am vorbit atunci în curtea închisorii, de Platon şi despre Hristos. Zice colonelul: Vă rog să scrieţi ce-aţi vorbit, ca nu cumva ministrul de interne Drăghici să spună că sînt solidar cu dumneavoastră. - Domnule colonel, cum să fim noi solidari? Eu tocmai d-aia am venit aici, că nu sîntem solidari unii cu alţii..." 7