Cum abordăm criza?

Criza financiară începută în 2008 a debutat prin evenimente obişnuite: incapacitatea lui Paribas Banque din Paris de a restitui depuneri din două conturi şi, mai ales, incapacitatea băncii Lehmann Brothers din SUA de a recupera creditele în domeniul construcţiilor

A intervenit o criză de lichidităţi, care a fost urmată de reducerea investiţiilor, a activităţilor economice, apoi de creşterea şomajului, cu toate consecinţele. în 2008, autorităţi din diferite ţări mai sperau că este vorba de crize localizate, dar au început imediat combaterea lor.

 

în România s-a împărtăşit această evaluare (să relecturăm presa cu declaraţiile responsabililor administrativi şi bancari de la acea dată!), dar s-a aşteptat trecerea timpului. Aceasta cu toată neprecauţia, căci ţara noastră avea, în plus, deja propriile ei cauze de criză datorată insuficientei reforme, declinului competenţei administraţiei ţării şi scăderii calificărilor profesionale. Iar ceea ce a urmat în 2009-2010 în viaţa ţării a întărit toate cauzele de criză indigenă, la acestea adăugându-se o politizare primitivă. Şi în 2009 a continuat euforia declaraţiilor oficialilor (“vom depăşi criza”, “nu vom reduce salariile” etc. erau refrenul până la alegerea preşedintelui). A trebuit ca presa internaţională (vezi “The Economist”) să atragă atenţia, în 2008 şi 2009, că România va plăti mai mult în timpul crizei, căci are nevoie în mai mare măsură de investiţii externe. A trebuit ca Fondul Monetar Internaţional să atragă atenţia guvernului, în 2009, că deficitul bugetar este alarmant.

 

Dacă până la această dată guvernanţii nu au înţeles criza, odată confruntaţi cu aceasta, ei o înţeleg şi mai puţin. în niciun moment guvernanţii României nu au dat dovadă de competenţă, continuând aceeaşi politizare primitivă, care este unul dintre cancerele societăţii româneşti actuale. Doar că acum agită deasupra capului tuturor constatarea ameninţătoare că “nu sunt bani”, ca şi cum această situaţie ar fi ba efect al crizei mondiale, ba fatalitate, ba ceva de care sunt vinovaţi toţi trăitorii din ţară.

 

Optica oficialilor din România clamează că nu sunt bani şi trebuie tăiate salarii şi mărite taxe, în acompaniamentul unor reprezentanţi ai băncii naţionale, care clamează aceleaşi lucruri, într-o optică similară. Această optică este greşită, iar eroarea se poate acuza sub trei aspecte: ea nu ia în seamă faptul că deficitul bugetar şi criza economică din România s-au produs ca urmare a politicii cuiva, care ar trebui să răspundă; optica aceasta nu a generat vreo soluţie, măsurile de tăiere de cheltuieli ce afectează fundamental consumul fiind caduce; această optică nu este folosită în nici o ţară din simplul motiv că bugetul e, în fond, parte a finanţării, aceasta este componentă a economiei, iar economia depinde de politici şi ţine de mişcările din societate.

 

 în România actuală, din păcate, la cel mai înalt nivel al administrării, se practică abordarea eronată ce izolează deficitul bugetar de structura bugetului, bugetul de economie, economia de mişcările din societate. Costurile erorilor de abordare sunt mari. Aceste erori explică, de altfel, împrejurarea că guvernarea nu a putut elabora până acum nici un plan anticriză şi că administraţia ţării e mai curând dezorientată. Vreau să schiţez, în orice caz, o abordare alternativă, realistă.

 

Prima opţiune a abordării realiste a situaţiei din România este recunoaşterea crizei – a unei crize diferenţiate: financiară, economică, administrativă, de motivaţie, de viziune. La noi nu este doar recesiune (ca în Franţa, Spania, Ungaria etc.), nu e altceva decât criză – o criză cu cauze indigene, chiar dacă este în legătură cu recesiunea din alte ţări sau cu reducerea investiţiilor externe. Interpretările oficiale din România – “criza este mondială”, “criza este europeană” etc. – nu sunt adevărate pentru că omit cauzele lăuntrice ale crizei şi rămân doar ideologice.

 

A doua opţiune este recunoaşterea dependenţelor financiare. Deficitul bugetar are o istorie, cineva l-a produs, în urma unor decizii, şi ar trebui să răspundă. Dincoace, însă, de acest aspect oarecum istoric, este un aspect strict financiar: tăierile de salarii şi mărirea taxelor, împreună luate, nu scot ţările din recesiune, necum din deficit bugetar, ci îl agravează. Orice economist normal înzestrat ştie aceasta. Altfel spus, reechilibrarea bugetului are nevoie şi în România de alte soluţii decât cele care se practică de guvernarea actuală.

 

A treia opţiune este recunoaşterea dependenţelor finanţării de funcţionarea economiei. La noi se speră acum să se reechilibreze bugetul prin simpla chirurgie financiară. Speranţa va fi contrazisă de realitate, căci economia nu poate fi pusă în mişcare doar prin operaţiuni financiare (tăiere, taxare, concediere etc.). Interpretările oficiale din România ignoră dezinvolt dependenţele economice, politice şi sociale ale finanţării.

 

 Pe cale de consecinţă, ele sunt destinate eşecului. Voi aduce câteva argumente, inclusiv din literatura economică de astăzi, pentru a arăta aceasta. Acum mă limitez să spun că sesizarea dependenţelor finanţării nu ţine deloc de vreo abordare economică clasică, aflată în contratimp cu evoluţia economiei, ci este propunerea  unor economişti calificaţi care au abordat crize (precum Galbraith)şi chiar criza actuală (Stiglitz, Krugman, Attali etc.), care ar trebui citiţi cu seriozitate.