Nepotul, nedumerit, insistã cu o nouã întrebare: dar de ce cu actualul şef de stat când aveai posibilitatea sã alegi din doisprezece candidaţi? La care bunica rãspunde: ...acum l-am votat pe cel pe care îl avem, când o sã avem alt preşedinte, o sã-l votez pe acela.
Dincolo de izul amar al glumei se ascunde însã întreaga semnificaţie a mecanismului electoral care este, dupã numeroşi teoreticieni, cel mai expresiv semn al democraţiei dintr-o societate, deoarece prin el se desemneazã opţiunea unei societãţi pentru o cale doctrinarã pe care sã o materializeze în politicile concrete, precum şi pentru oamenii politici care sã se instaleze în funcţiile de conducere ale statului.
în ţãrile cu tradiţie a vieţii politice democratice momentul electoral este hotãrâtor fie pentru continuarea unei orientãri politice, fie pentru schimbarea ei; este sancţionarea pozitivã sau negativã a felului în care s-a înfãptuit o anumitã politicã şi exprimarea speranţei cã, în noua etapã, prin politicã societatea va urca în ierarhiile de prosperitate.
Alegerile sunt, desigur, semnificative pentru capacitatea unui popor de a stãpâni mecanismul politic, de a înfrâna dorinţa puterii, nãscutã din propria ei logicã, de a se conserva, de a perpetua aceiaşi conducãtori. Ele nu sunt de dorit în fiecare zi, pentru cã a organiza şi conduce o societate nu este un exerciţiu ludic, un joc de domino sau de beţigaşe împletite, ci un act a cãrui cuprindere în timp este jalonatã de proiecte, în general realizabile în 4-5 ani.
Prin urmare, alegerile noastre sunt marcate de aceastã cadenţã istoricã şi prima preocupare pe care trebuie sã o avem este legatã de compararea ofertelor care ni se fac de cãtre partidele politice. De aceea, de la Revoluţia francezã din 1789, un principiu de bazã al oricãrui regim politic democratic este constituit de libertatea de a alege şi de a fi ales în structurile de putere. Ar rezulta, în mod firesc, ideea cã în numele acestui drept, fiecare cetãţean poate opta pentru a participa sau a nu participa la alegerea conducãtorilor sãi. Problema care se naşte este urmãtoarea: alegerea unui drum politic şi a celor care îl înfãptuiesc exprimã înţelepciunea colectivã a tuturor membrilor unei societãţi; dacã o parte a membrilor ei absenteazã de la vot, societatea se priveazã de o parte a înţelepciunii ei colective; îşi poate permite aceastã risipã?
De aceea, în numeroase ţãri (Belgia, Italia, Australia, Luxemburg, Noua Zeelandã) este consacratã constituţional obligativitatea votului. Profesorul Ion Deleanu scrie cã principiul libertãţii individuale este greu conciliabil cu cel al obligativitãţii votului. ªi totuşi, când democraţia este „tânãrã” în practicarea politicii, dacã, moral, obligativitatea se impune, ne putem gândi şi la instituirea ei juridicã, mai ales pentru faptul cã cetãţenii au nu numai drepturi şi libertãţi, ci şi îndatoriri faţã de Cetate. Dacã plãtesc impozite, dacã fac şcoalã şi armatã, dacã se supun legilor ţãrii, ni se pare firesc sã participe şi la alegerea politicã, tot ca o obligaţie cetãţeneascã.
Putem alege direct reprezentanţii noştri în politicã, dar atunci trebuie sã ne gândim la amploarea proiectului care ne vizeazã nemijlocit. La nivel local este binevenitã ideea alegerii de cãtre întreaga comunitate a elitei implicate direct în cunoaşterea şi rezolvarea problemelor ei. Cu cât amploarea comunitãţii creşte, cu atât devin mai ample proiectele ce trebuie propuse şi materializate şi deci şi personalul politic trebuie sã fie format pentru a cuprinde o asemenea problematicã. Ne aducem aminte de propoziţia lui Napoleon, care spunea cã fiecare soldat are în raniţã bastonul de mareşal. Dar el nu spunea şi care era condiţia unei asemenea ascensiuni, anume proba practicã a capacitãţii de a conduce. Iar propoziţia mai poate avea o semnificaţie, aceea cã nu poţi fi un bun mareşal dacã în raniţa personalã nu ai experienţa vieţii de soldat.
Politica impune, prin urmare, acumularea unei experienţe în a gestiona conduitele umane, în a propune proiecte şi a mobiliza resursele înfãptuirii lor. Altminteri, asistãm la cariere fulminante ale unor personaje de decor, pe care societatea trebuie sã le sancţioneze. Iar faptul acesta nu se poate realiza dacã nu se exprimã prin vot fiecare cetãţean. Nu votul bãtrânicii din povestea de la început, ci votul responsabil izvorât din sincera înţelegere a obligaţiei de cetãţean.
Succesiunea în timp a alegerilor permite sedimentarea în conştiinţa publicã a acestei responsabilitãţi a actului electoral. Dacã ea nu se produce, apare ceea ce în înţelepciunea popularã se exprimã în formula „atâta am ales pânã am cules”.
