Cum mi-am petrecut sfârşitul istoriei

Totuşi, per ansamblu, redistribuţia capitalului dădea cu plus, iar motivele de nemulţumire erau mai puţine şi mai uşor de ţinut sub control. De îndată ce economiile au intrat în recesiune, iar statele au fost nevoite să îşi reducă proporţional cheltuielile, oamenii au înţeles că, deşi dificultăţile sunt colective, salvarea nu poate fi decât individuală. Prin urmare, aşa-numita criză a declanşat în oameni resorturile originare ale luptei pentru resurse, iar diferenţele rezidă doar în mijloacele de care fiecare dintre noi dispune pentru a pleca la luptă. Aşadar, la debutul "crizei", unii, cei care se băteau pe burtă cu arbitrii, au tăiat-o la fugă înaintea pocnetului pistolului de start, lăsându-i pe ceilalţi în spate, boscorodind şi înjurând degeaba. Ba mai mult, pentru ca victoria să fie şi mai umilitoare, în ciuda distanţei deja mari, învingătorii au apelat şi la alte mijloace nesportive: şi-au suit fundurile în bolizi tractaţi de herghelii întregi de cai-putere bine hrăniţi, scuipând noxele eşapate în spate, spre nefericiţii lor parteneri de cursă.

"Fiecare comunitate, chiar şi cele mai bogate şi mai paşnice, creează încontinuu inegalităţi, nedreptăţi, cerinţe nerezonabile şi frustrări de tot felul. Dacă dorinţele indivizilor de a se bucura de tot mai multă libertate şi tot mai multă egalitate nu sunt îndeplinite, oamenii se pot simţi umiliţi", nota un eseist german în urmă cu aproape 20 de ani, meditând despre războaiele civile, în încercarea de a afla germenii violenţei care le definesc. "Jurnaliştii cunosc povestea destul de bine", continuă el: «copilul crescut în ghetou tânjeşte îndeajuns de tare după o pereche de pantofi de sport de firmă, încât e în stare chiar să ucidă pentru ei; în altă parte, funcţionarul de birou, care a eşuat în ambiţia sa de a deveni o vedetă pop, jefuieşte o bancă sau răpăieşte la mitralieră în mijlocul unei mulţimi, ca să-şi răzbune toate umilinţele pe care le-a suferit pe parcursul vieţii»." Episoadele evocate de Enzesberger s-au petrecut cu adevărat, în zorii anilor '90, dar se petrec şi astăzi, ceea ce dovedeşte că istoria este ciclică şi repetitivă, cu bucle de dimensiuni variabile, iar între două treceri succesive prin acelaşi loc diferenţele sunt făcute de formă, nu de fondul conflictului.
Dorinţa omului de a fi asemeni celuilalt este motorul tuturor acestor conflicte, cum ar spune René Girard, care a enunţat pentru prima dată aşa-numita teorie mimetică. Când doi oameni doresc un acelaşi obiect, imposibil de multiplicat, instinctul îi mână la violenţă. Chiar şi după ce vor descoperi modul de a fabrica mai multe obiecte identice, ei îşi vor dori tot unul şi acelaşi obiect, iar simpla dorinţă a unuia va declanşa aspiraţia identică a celuilalt. Nu după mult timp, obiectele dorinţelor vor fi complet uitate, rămânând doar expresia pură a violenţei. Girard merge mai departe şi trece la etapa următoare, în care cei doi care jinduiau după un acelaşi obiect, îl găsesc pe al treilea, pe care doresc amândoi să-l distrugă, tot ca urmare a unui mecanism mimetic. Antipatia comună pentru al treilea creşte treptat, hrănindu-se din antipatia reciproc imitată de cei doi; în cele din urmă, conflictul izbucneşte brutal şi se sfârşeşte cu eliminarea victimei, crimă care va calma pofta de violenţă a grupului. Geneza violenţei, felul în care grupurile rezolvă conflictele violente şi urmele lăsate de acestea asupra comunităţilor sunt enunţate de Girard ca teorii universal valabile, oricât de aberante ne-ar părea nouă, celor care am trăit primii ani de pace de după "sfârşitul istoriei", anii care au urmat războiului rece. Cel care a pierdut startul are, aşadar, un duşman primordial, învingătorul, pe care şi-l ia drept model de imitat. În lumea noastră, învingătorul are cel puţin un loc de muncă de unde câştigă (mai mulţi sau mai puţini) bani, dacă nu cumva este el însuşi un angajator, deţinător al unei afaceri care îi asigură un trai lipsit de griji primare. În conflictul natural dintre cei doi, intervenţia unui al treilea actor, arbitrul, este fundamentală.

Arbitrul cursei este statul, iar pentru o competiţie desfăşurată cu maximă onestitate, el trebuie să creeze regulile şi să instituie mecanismele prin care să le aplice. Aceste ultime luni trecute de la declanşarea vârtejului crizei au arătat multitudinea de faţete şi forme de manifestare a slăbiciunii statelor, precum şi expresiile sale diverse la nivelul comunităţilor. Statul englez este astăzi într-atât de slab, încât îşi pune poliţiştii în situaţia penibilă de a-i ruga pe răufăcători să înceteze, întrucât nu şi-a dotat forţele de ordine cu mijloacele de intervenţie potrivite în atare situaţii. Statele din sudul Europei sunt într-atât de slabe, încât nu sunt în stare să recunoască, în faţa propriilor cetăţeni, că epoca hedonismului pe datorie trebuie să ia sfârşit, cu tot necazul şi supărarea. Statul român este într-atât de slab, încât se lasă siluit, din 4 în 4 ani, de nişte politruci care îi rescriu regulile de funcţionare şi îl ţin captiv până la schimbarea gărzii, când ciclul se reia de la bun început, şi tot aşa. Disfuncţionalităţile sunt fireşti şi se petrec în fiecare moment, ca în orice sistem aflat în echilibru instabil. Ele sunt rodul dorinţei mimetice a oamenilor, despre care vorbea Girard, însă declanşarea unor crize majore, precum cele de care ne lovim tot mai des, vine din altă parte: reprezintă efectul slăbirii structurale a statului, deodată cu perimarea ireversibilă a încrederii colective în forţa lui de a restabili ordinea. Iar funcţionalitatea statului nu ţine neapărat de mărimea efectivelor sale, prin urmare, puţin importă dacă este construit după principiile minimalismului ultraliberal sau ale statului bunăstării, mult mai amplu şi mai implicat în viaţa comunităţilor. Din această neîncredere, apar efecte în lanţ, urmate de izbucnirea unor conflicte violente, crime, descărcare de tensiuni sociale, victime, morţi, cruzime, idoli, duşmani reali sau imaginari etc. În final, răsare din nou soarele, iar lumea se va pregăti pentru un nou ciclu de bunăstare şi pace, pe care o va crede, cum altfel?, veşnică. Atunci va fi momentul pentru a declama un nou sfârşit al istoriei.