Cum schimbi un pic România? Începi la Cluj

 Astfel încât, sub egida Forbes România, a avut loc la Cluj, săptămâna trecută, o reuniune care trebuie să constituie primul pas dintr-o serie de întruniri similare: aduşi au fost, la aceeaşi masă, diplomaţi de înalt rang - trei ambasadori, ai Danemarcei, Suediei şi Poloniei, trei state europene cu performanţe în guvernare (ultimul, cu o ascensiune remarcabilă în ultimii ani) - oameni de afaceri din topul Forbes (şi nu numai), reprezentanţi din instituţiile Statului, din mediile universitare şi societatea civilă. Pentru câteva ore bune, au avut ocazia, cel puţin formală, să interacţioneze, şi să dezbată modul în care e guvernată România. Mai trebuie oare spus că spiritul critic al atmosferei de discuţii era vizibil, şi că sugestiile de ameliorare a guvernării, mai ales în oglinda oferită de prezentările celor trei ambasadori, erau numeroase? Nu. Să fi fost evenimentul un lung şir de vorbe rămase între patru pereţi? Nici asta. Lucrurile nu se vor opri aici.

Sentimentul era aproape de déjà-vu; în alte dăţi, în aceeaşi sală cu linii Art Déco, veniseră, în scop similar, ambasadorii Spaniei, Irlandei, Austriei, Ţărilor-de-Jos, Germaniei, în reuniuni care îi puseseră faţă în faţă cu mediul universitar, în primul rând, şi cu instituţiile de Stat, iar ulterior cu câteva nume din lumea de afaceri. Câteva idei de bază fuseseră exprimate, şi probabil că dacă România nu se lăsa captată de criza economică, efectele lor s-ar fi făcut simţite. Anul acesta a fost crescut calibrul invitaţilor din zona de business. Şi iarăşi au fost aduse la masă guvernarea şi guvernanţa, afacerile şi oportunităţile de afaceri, dezvoltarea, educaţia şi societatea civilă - tematici inepuizabile într-o Românie năclăită de lipsă de direcţie şi vigoare, departe de ceea ce ambasadorul Suediei eticheta, descriindu-şi propria ţară, "o societate a încrederii".
Reuniunea a fost plasată sub semnul unei singure intenţii: aceea de pune în contact părţile active şi diverse ale societăţii româneşti (ai noştri "stakeholders"), în al doilea oraş al ţării, şi de a oferi o platformă de interacţiune bazată de interesul comun al părţilor de vedea lucrurile avansând într-un ritm mult mai alert şi cu repere mult mai precise. Nimeni nu e naiv; nu poţi schimba România într-o după-masă aşa cum nu poţi vârî Parisul într-o sticlă, în pofida proverbului. Paşii sunt numeroşi, dar nu imposibili, şi trebuie făcuţi pe rând, cu tenacitate şi un dinamism rezilient, regândind, revizuind şi reconstruind interacţiunea dintre guvern, lumea de afaceri şi societatea civilă. Sunt singurii actori credibili şi apţi în ziua de azi când credibilitatea e cea mai scumpă monedă de schimb. Modalităţile de intervenţie şi ideile de reformă bine-gândită sunt mult prea numeroase pentru a fi menţionate aici; important e că ele există, şi mai important e ca ele să fie puse în practică, cu încredere. E nevoie de a fi aduşi într-o poziţie de iniţiativă centrală cei care îşi gândesc strategiile pe termen mediu şi lung, cei care creează locuri de muncă, cei care au resursele economice şi financiare, cei care au cunoştinţele, iniţiativa, şi vizează obiective eco-sociale precise - unitatea le-o dă expectativa legitimă pe care o au faţă de activitatea Statului, de faptul că ei setează criteriile de evaluare a acesteia, şi, ah!, de un minuscul amănunt: nu sunt vreodată consultaţi în momentul luării deciziilor economice şi sociale de către factorii politici. Dincolo de orice posibilitate de negare, trebuie constituit un parteneriat cât mai productiv, în beneficiu mutual, între aceşti doi actori sociali de anvergură, atunci când Statul - după buna tradiţie post-1989 - străluceşte orbitor prin absenţă (atunci când nu e toxic prin incoerenţă).

Discuţiile au evidenţiat ceea ce era de aşteptat (drama constă în faptul că la noi a devenit un truism repetabil până îţi vine rău): faptul că Statul român nu poate intra în acţiune şi nu poate face faţă cerinţelor mediului de business pentru că sub-performează în gestiunea publică. Ceea ce deranjează şi mai profund nu doar prin ineficienţă, ci prin injusteţe este excluderea consultărilor directe între guvern, societatea civilă şi mediile de afaceri într-o formulă constantă, directă şi trilaterală. Să fie oare stupiditate încăpăţânată sau încăpăţânare stupidă, contrară oricărei logici sociale, economice, electorale, să nu iei ca parteneri veritabili în actul de guvernanţă tocmai pe cei care au cele mai vaste resurse, cea mai competentă dinamică, cea mai probată eficienţă, cea mai mare capacitate de mobilizare şi de formare a opiniilor, cele mai bune legături externe, cea mai bună perspectivă asupra direcţiei de evoluţiei a ţării, şi cea mai mare legitimitate?... Cred că amândouă. Şi dacă nu îi scuturi bine, neghiobia în guvernare continuă, impertinentă şi plină de sine.