Clienţii acesteia sunt, cumva, "sofisticaţi", dar nu în sensul în care sunt folosite, bulevardier şi depreciativ, cuvintele "protipendadă" şi "dandy". E o clientelă care, în marea ei parte, "face istoria" Clujului. Aşa cum în alte vremi restaurante şi cafenele renumite adunau clienţi de talia unor Daicoviciu, Radu Enescu, A.E. Baconsky, Mircea Zaciu, Augustin Buzura, azi se rescrie o nouă istorie a oraşului, cu personalităţile culturii şi nu numai. Eram, aşa cum am spus, în cafeneaua Klausenburg şi observam cu satisfacţie că a reuşit, în scurt timp, să devină un loc de întâlnire a personalităţilor oraşului, când criticul literar Petru Poantă mi-a dat ultima lui carte despre Cluj. Chiar aşa se numeşte: "Clujul meu - radiografii". După cum spune şi titlul, valorosul critic îşi propune să ne facă o radiografie a oraşului, cu tot ce a însemnat el, într-o frumoasă "portretistică". De ce?
Autorul ne precizează încă de la început: "Clujenii descoperă de la o zi la alta farmecul locuirii şi orgoliul luminos al apartenenţei.", asta însemnând, în logica Domniei Sale, că "oraşul a început să-şi regăsească sentimentul comunitar al identităţii". E adevărat. Mai mult, oraşul a început să evadeze din obiceiul lui de urbe ancorată într-o cultură civică de tip parohial. Cu inspiratul ajutor al autorităţilor, al Primăriei şi al Consiliului Judeţean, oraşul a reuşit să înveţe să "trăiască în stradă", să flaneze pe la terase şi pe străzi. Zilele Clujului, Tiff şi târgul Produs de Cluj au scos, cred, definitiv lumea în stradă, după modelul marilor oraşe ale Europei. E, orice s-ar spune, un mare pas înainte, o însemnată realizare. Aşa cum este şi cartea dlui Poantă. Iar dacă aceasta nu va reuşi să-i emoţioneze pe cititorii clujeni sau de aiurea (ceea ce mi-e greu să cred), atunci măcar ne va aminti despre oraşul nostru când, în curând, vom aparţine, probabil, cine ştie cărei forme de judeţ/regiune al/a Ungariei Mari.
Dar, oricât de mult aş lăuda o astfel de întreprindere a unui distins literat, nobilă prin scris şi prin însuşi obiectivul ei, nu pot să nu mă gândesc, cu tristeţe, că din peisajul bogatei istorii scrise a oraşului ori din cel adus la lumină lipsesc cu desăvârşire chipurile şi priveliştile jurnalismului autohton. De parcă aceşti oameni, ziariştii, n-ar fi existat niciodată. Şi nu mi se pare drept. Chiar dacă branşa aceasta cuprinde (ca şi cea a scriitorilor, bunăoară, care face, de obicei, deliciul acestui tip de istorii rememorate) caractere mici, în bună măsură, oameni mai puţin iniţiaţi în tainele propriei limbi, chiar dacă ziariştii nu par a fi construit şi a-şi fi construit o operă, totuşi, mi se pare o mare nedreptate care li se face. Şi ei, ca şi scriitorii, profesorii, ca şi alte categorii culturale sau economice formate din concetăţeni consideraţi (uneori gratuit!) importanţi în istoria oraşului, au contribuit ca oameni şi ca instituţii la istoria aceasta cu care ne mândrim.
Au murit şi ei în faţa computerului, aşa cum au murit, de exemplu, Florin Chima, de la Ziua de Ardeal, şi Adi Ionescu, cel mai rapid tehnoredactor din istoria presei clujene, care s-a sinucis în cel mai aprig mod: tăindu-şi venele şi spânzurându-se în acelaşi timp, pentru a fi sigur că nu mai poate fi salvat... Şi, cu siguranţă, sunt mulţi alţii care s-au stins scriind un biet articol de ziar. Ziar care, până la urmă, apare "cuminte", între două benzinării de la "capetele" urbei şi sfârşeşte împachetând o bucată de salam... Au şi jurnaliştii, chiar dacă sunt consideraţi meschini şi răutăcioşi, personalităţile lor, istoria lor, istoria faptelor lor, cu care se pot, în mod cert, mândri. Recent, dl Tiberiu Fărcaş, jurnalist cunoscut al oraşului, a scris o excelentă istorie a presei clujene. N-am auzit ca Facultatea de Jurnalism să-l fi invitat pe dl Fărcaş să se alăture universitarilor sau ca altă instituţie publică să-i fi apreciat în vreun fel efortul acestei întreprinderi, deşi istoria presei nu e mai puţin importantă - în devenirea unui oraş - decât cea a literaturii sau a universităţii.
Întocmai ca scriitorii, medicii sau profesorii universitari, şi jurnalismul are o istorie a lui, istorie care se împleteşte cu istoria oraşului. Dar nu, se pare că jurnaliştii, deşi aparţin istoriei locului, sunt ignoraţi cu bună ştiinţă. Nu-i iubeşte lumea, însă nici nu cred că trebuie să-i iubească oarecine în mod expres, ci, mai ales, să-i recunoască şi să-i aprecieze. Nimeni nu pare a se gândi că mai ales acestor ziarişti, care mişună prin istoria oraşului, le datorăm faptul că s-au schimbat în bine mult mai multe lucruri decât ne-am putea imagina. Am văzut la Roma şi, în general, în ţările civilizate, cum sunt trataţi jurnaliştii, cum îi respectă şi îi preţuieşte lumea, înţelegând că mai ales datorită lor drepturile cetăţeanului sunt mai în siguranţă. Cred cu tărie că oriunde pe acest pământ civilizaţia şi istoria nu pot să nu-i remarce (dacă nu să-i şi onoreze) pe jurnalişti. Asta mai ales într-un oraş cu pretenţii înalt-culturale, cum este Clujul.
Eu nu mă (mai) socotesc jurnalist, dar ştiu, ca trăitor în această lume, că ziariştii, în marea lor parte, cu sensibilitatea şi dorinţa lor de adevăr, au făcut ca oraşul nostru să fie cel de azi, alături de toate personalităţile care apar mai mult sau mai puţin în istoriile celor cărora le place să-şi amintească... De ce nu ne-am aminti că şi jurnaliştii sunt oameni ai Cetăţii şi, mai ales, ai "agorei", că au pus, şi ei, prin chiar vieţile lor (de cele mai multe ori deloc uşoare şi îndestulate, ci, mai degrabă, neliniştite şi/sau amare), o cărămidă importantă în această construcţie umană care este chiar scheletul oraşului? Că şi-au "ars" şi ei propriul destin, mai mare sau mai mic, în slujba noastră, a tuturor, fără să iasă în faţă, fără să devină celebrităţi, încercând, conştient sau nu, să "facă ceva", să aducă puţină lumină în lumea asta nedreaptă şi gri?
