Aici s-ar atinge cea mai înaltă productivitate a investiției, în contrast cu agricultura. Importanța acesteia a și fost, în consecință, diminuată, prin reducere tacită la rolul unei surse de finanțare a investițiilor în industrie.
Ulterior, în anii ‘60, discrepanța dintre industrie și agricultură a fost atenuată, după ce s-a recunoscut că agricultura nu are doar un rol pasiv, ci este parte componentă a unei economii sănătoase, cel puțin din considerentul că alimentează cu materii prime industria. Tema “creșterii economice (economic growth)” a intrat în avanscenă, iar dezvoltarea a fost legată de “creșterea echilibrată (balanced growth)”, pe fondul căreia agricultura s-a bucurat de revalorizare (vezi Erik Thorbecke, The Evolution of the Development Doctrine.1950-2005, în George Marotas, Anthony Shorocks, eds., Advancing Development. Core Themes in Global Economics, Palgrave Macmillan, UNU Press, New york, 2007, p.8). Curând, însă, în orizontul analizei a intrat situația țărilor slab dezvoltate, care a obligat la luarea în considerare a sărăciei (poverty) și la trecerea de la tema creșterii economice la tema “ocupării forței de muncă (employement)”. Anii ‘70 au adus cercetarea „interdependenței dintre variabilele economice și demografice și determinanții migrației rural – urban” (p.13).
Între timp, criza datoriilor externe și interne ale statelor în curs de dezvoltare a intrat în atenție, încât „atingerea echilibrului extern (balance-of-payements) și a echilibrului intern (bugetar) au fost considerate obiectivele cuprinzătoare și condițiile necesare ale restaurării creșterii economice și înlăturării sărăciei” (p.15). „Capitalul uman (human capital)” a început să fie declarat „primul motor” al dezvoltării, cercetarea științifică și dezvoltarea (R&D) au fost legate, creșterea a început să fie pusă în funcție de comerț, iar „strategia ajustării (adjustement strategy)” a eclipsat-o un timp pe cea a dezvoltării (p.18). Intrarea pe scenă a neoliberalismului lui Reagan și Thatcher a încurajat la extinderea economiei de piață și reducerea intervențiilor guvernamentale în tot mai multe domenii. În acest fel, s-a făcut trecerea pragului pe care, în Europa Centrală și Răsăriteană, l-a reprezentat colapsul economic al socialismului răsăritean, spre situația în care s-a asumat explicit dependența dezvoltării de instituții și nevoia păsăririi „economiei de comandă” spre „economia de piață (market economy)”, socotită a fi condiția indispensabilă a dezvoltării (p.19). Pe acest fundament, în anii ‘90, diversele achiziții ale economiei dezvoltării, repusă în slujba „creșterii economice” și a „reducerii sărăciei”, la care s-au adăugat achizițiile revoluției din informatică și noua statistică, au fost asamblate într-o concepție multifactorială asupra dezvoltării.
În 1993, Banca Mondială a publicat un raport cu privire la experiența dezvoltării unor țări din Asia, precum Coreea de Sud, Taivan, Singapore etc. și a tras concluzia după care din această experiență se poate învăța de către oricine. Cum s-a produs, așadar, „miracolul asiatic” ? A fost vorba de un pachet de condiții care l-au făcut posibil, și anume: fundamente macroeconomice sănătoase și instituții stabile, ce au ca scop bugete echilibrate și dobânzi competitive; regimuri tehnocratice și stabilitate politică ce asigură credibilitate politică și scăderea nesiguranței – fapt important pentru investitorii străini; orientare spre export; încredere în piață; un set mai controversat de politici industriale, cu intervenții guvernamentale selective, folosind adesea „întrecerea” dintre firme drept parte a competiției; rate înalte ale investiției în crearea capitalului uman; rate înalte ale investițiilor fizice; un proces de achiziție tehnologică consistent cu avantaje comparative dinamice; și tranziție demografică lină (Erik Thorbecke, op.cit., p.23). Nu este deloc sigur că „miracolele” istoriei sunt repetabile (știm, de pildă, încă de la Max Weber, că miracolul creării SUA sau cel al apariției societății moderne nu sunt repetabile ca atare), dar se poate spune că din dezvoltarea care a avut loc în Asia (și care are loc și astăzi, odată cu intrarea Chinei, după 1978, pe noul ei curs!) sunt multe de învățat, după cum sunt unele opțiuni (de pildă, restrângerea democrației în favoarea tehnocrației) care nu sunt implementabile în cultura democratică europeană.
Care este situația de astăzi a conceperii dezvoltării? În decada cu care a început al treilea mileniu nu s-au înregistrat schimbări semnificative ale cadrului teoretic, ci mai curând relativizarea unor optici anterioare. De pildă, rolul decisiv al politicii de stat, elogiat cu cincizeci de ani în urmă, a fost contestat, în favoarea pieței, din 1985 încoace și continuă să fie privit cu rezerve. S-a reușit articularea a ceea ce unii economiști numesc „noua economie politică a dezvoltării”, configurată în jurul recunoașterii rolului crucial al instituțiilor în asigurarea dezvoltării și al tematizării conexiunii lăuntrice dintre creșterea economică, egalitatea șanselor și înlăturarea sărăciei. Aceasta s-a orientat spre punerea în relief a ceea ce trebuie evitat în politica economică: rente neproductive care pun în pericol proprietatea; instabilitate politică și socială, care generează nesiguranță și descurajează investitorii; politici redistributive ce încurajează acea inechitate care nu stimulează bogații să acumuleze resurse și să investească; piețe de credit lacunare, care nu-l încurajează pe cel sărac să investească în sporirea capitalului uman; și relativa micșorare a părții din venituri ce revine clasei mijlocii ( Erik Thornbecke, op.cit., p.28).
S-a trecut, în același timp, la tematizarea mai largă a globalizării și a început, după o dogmatică exaltare inițială a acesteia, să se pună întrebarea dacă globalizarea nu ar putea căpăta evoluții care să-i reducă efectele negative pentru cei puțin competitivi (vezi Joseph E. Stiglitz, Making Globalization Work, Penguin, New York, London, 2006). Bunăstarea personală (vezi Marc McGillivray, Mattew Clarke, eds., Understanding Human Well-being, UNU Press, Tokyo, New York, Paris, 2006; James B, Davies, Personal Wealth. From a Global Perspective, Oxford University Press, 2008) și vulnerabilitatea economică și socială (vezi Wim Naude, Amelia U. Santos- Paulino, Mark McGillivray, eds., Vulnerability in Developing Countries, UNU Press, Tokyo, New York, Paris, 2009) au intrat în avanscenă. Libertățile au început să fie văzute mai precis în legătură cu normele conviețuirii și ale activităților încununate de succes (vezi Douglas B.Rasmussen, Douglas J. Den Uyl, Norms of Liberty, Pennsylvania State University Press, 2005), iar noi teme de cercetare anunță sfârșitul îmbrățișării necondiționate a dogmaticii neoliberale, ce a marcat lumea de la Reagan și Thatcher încoace.
În 2007-2008, a început criza unora dintre economiile lumii, după ce Paribas Banque din Paris a semnalat că nu mai poate returna clienților sumele dintr-un fond, iar Lehmann Brothers din New York s-a prăbușit. Criza financiară a devenit repede o criză economică, cu implicații sociale întinse și cu o posibilă criză a resurselor și, mai mult, o „criză ontologică”, cum s-a spus. Nu este vorba de o criză mondială (căci țări precum China, Turcia, Polonia, Germania, Franța etc. au avut, în continuare, creșteri economice semnificative), ci de o criză ce a afectat relațiile economice internaționale și nu s-a sfârșit nici acum. Pe de altă parte, este vorba de o criză economică ce are loc în condițiile unei enorme capacități de producere de bunuri (o criză de supraproducție, nu criză de subproducție, precum crizele anterioare) și pe fondul interacțiunilor, inclusiv informaționale, globalizate (fiind prima criză internațională de mare amploare în era globalizării), de o criză, în orice caz, structural nouă în istoria modernă.
În cadrul crizei 2007-2014, conceperea dezvoltării nu rămâne neschimbată. Cred că trebuie trase consecințe din câteva fapte: criza s-a produs în condițiile expansiunii dereglementărilor elogiate necondiționat în ultimele decenii (vezi, de pildă, Alan Greenspan, The Age of Turbulence, 2006), încât rolul reglementărilor date de autorități naționale și internaționale se cere reevaluat; expansiunea pe plan virtual a operațiilor financiare s-a dovedit a fi sursă de criză; transformarea pe scară mare a băncilor în investitori economici a sporit importanța capitalului financiar, până la nivelul la care acesta ia sub control societatea însăși;disparitățile economice dintre țări și inegalitățile de șanse înăuntrul societăților de astăzi favorizează crize de diferite feluri; cultura, începând cu aspectul distribuirii informațiilor și încheind cu cel al înțelegerii de sine a oamenilor și a nevoilor lor, condiționează performanțele de orice fel ale sistemelor sociale; viziunile asupra comunităților și societăților au efecte practice, adesea chiar economice.
O situație aparte a reprezentat-o tranziția de la socialismul răsăritean la societatea deschisă de după 1989. Mă refer la patru aspecte hotărâtoare, rezultate din cercetările tranziției ce s-au orientat spre pregătirea deciziilor de acțiune.
Primul aspect este acela că tranziția a însemnat, în mare, reluarea unui curs al dezvoltării ce fusese întrerupt. A fost vorba de restabilirea proprietății private, drepturi și libertăți fundamentale ale individului și cetățeanului, pluralism politic, parlamentarism, diviziunea puterilor în stat. S-a spus că este vorba despre „o lipsă aproape completă de idei inovative, ce indică viitorul” (Jurgen Habermas, Die nachholende Revolution, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 1990, p.181), tranziția însemnând mai ales „eliberarea căii pentru a recupera dezvoltări omise” ca urmare a cursului luat de unele țări din Europa Centrală și Răsăriteană după 1945. De aceea, problema inovației în materie de dezvoltare a rămas deschisă.
Al doilea aspect este acela că mijloacele care s-au dovedit eficace în demantelarea socialismului răsăritean nu dau rezultate atunci cînd este vorba de organizarea unei societăți deschise. Analize temeinice (vezi Guillermo O Donnell, Philippe C. Schmitter, Tentative Conclusions about Uncertain Democracies, The Johns Hopkins University Press, Baltimore and London, 1986) au argumentat concludent că „acei factori care au fost necesari și suficienți pentru a provoca colapsul sau autotransformarea unui regim autoritar pot să nu fie nici necesari, nici suficienți să asigure instaurarea unui alt regim – și cu atât mai puțin a unei democrații politice” (p.65). Altfel spus, democrația nu se poate instaura decât democratizând, iar cu cât valorile democrației – libertate, egalitate, legitimitate, justiție – se aplică mai devreme, în beneficiul fiecărui cetățean, cu atât tranziția se scurtează.
Al treilea aspect este acela că, în asigurarea dezvoltării, instituțiile joacă rolul crucial. Numai că instituțiile, care presupun reguli, depind de norme ancorate până la urmă în chiar percepțiile cuprinse în experiențele oamenilor și în interpretările pe care ei le dau situațiilor. Interfața dintre economie și politică nu ne este nici astăzi destul de bine cunoscută, dar este de admis că ansamblul compus din percepțiile și „modelele” oamenilor, „nu numai că joacă un rol esențial în alegerile politice, dar sunt și o cheie a alegerilor individuale ce afectează performanța economică” (Douglas C. North, The Contribution of the New Institutional Economics to an Understanding of the Transition Problem, în Anthony B. Atkinson..., Wider Perspectives on Global Development, Palgrave,Macmillan, New York, UNUPress, 2005, p.3). Percepțiile și interpretările realității au consecințe până la urmă economice.
Al patrulea aspect este acela că, în constelația factorilor ce condiționează dezvoltarea, cultura – ca ansamblu de cunoștințe, convingeri, dexterități de aplicare a acestora – a câștigat o importanță hotărâtoare, încât asupra culturii trebuie concentrat un interes mai mare. Ne aflăm, în definitiv, după „cotitura culturală” a lumii civilizate, din care trebuie trase consecințe pentru conceperea dezvoltării (vezi Andrei Marga, Die kulturelle Wende. Philosophische Konsequenzen der Transformation. Cotitura culturală. Consecințe filosofice ale tranziției, Cluj University Press, 2004, pp.497-526). Nu mai este posibilă dezvoltare competitivă fără cultură semnificativă, preluată în comportamente.
Sursa: www.andreimarga.eu
