Aşa cum se află el încă din timpurile “imemoriale”, cu scriitori asimilaţi şi “modernizaţi” în materie de grupuri şi interese, dar cu talente incontestabile, asemeni unor Alexandru Vlad sau Ion Mureşan, dar şi cu independenţi de talia unor Virgil Ţârău, Adrian Ivan sau Sorin Mitu, oraşul pare că, cel puţin oficial, se numără printre cele mai importante centre generatoare de cultură.
Una din dovezile că lucrurile stau aşa şi nu altfel este faptul că zilele trecute s-a lansat la Cluj cea de-a doua ediţie a manualului “O istorie a comunismului în România”, în prezenţa mai multora dintre autorii acestuia. Nu am citit acest manual; recunosc faptul că îmi este îndeajuns ceea ce am trăit în cei 30 de ani de comunism, pe de o parte, iar pe de alta, m-am declarat suficient de mulţumit atunci când am căutat să înţeleg anume “întâmplări” din istoria comunistă a ţării, consultând cărţile scrise de dl Vladimir Tismăneanu, dar şi zecile de memorii şi jurnale ale celor care au simţit pe propriul destin “binefacerile” venite odată cu “lumina de la răsărit”.
Personal, nu cred că se mai poate spune ceva în plus faţă de cărţile scrise de dl Tismăneanu, dar îmi place ideea că orice carte care poate aduce ceva nou în substanţa sau în viziunea pe care o putem avea despre ceea ce unii dintre noi au trăit, cu un preţ greu de imaginat de generaţiile de după 1989, trebuie creditată şi privită cu bunăvoinţă. “Am testat prima ediţie a manualului pe studenţii mei, în cadrul cursului de Literatură şi totalitarism pe care îl ţin la Facultatea de Litere, şi au reacţionat foarte bine.”, spune unul din autorii manualului, iar un altul afirmă că
“Există o tendinţă de folclorizare în special a ceauşismului, o îngăduinţă faţă de comunism, cum, din fericire, nu există faţă de nazism sau fascism, în pofida bunului-simţ”. Sigur, necitind această producţie, nu pot să mă pronunţ despre ce înseamnă în accepţiunea autorilor acest manual. Oricum, certitudinea că din orice manual poţi învăţa în mod organizat o materie anume de studiu, îmi permite să cred că din acesta, tinerii studioşi vor putea să afle care a fost preţul laşităţii acestui popor.
Cei patruzeci de ani de comunism, sper ca măcar unul dintre autori să se fi referit la asta, s-au datorat, în cea mai mare parte, laşităţii celor care şi atunci, şi acum s-au considerat şi se consideră încă “vârfuri” ale intelectualităţii româneşti. Aşa se face că România n-a avut decât câţiva disidenţi autentici. Dintre aceştia, dna Doina Cornea a ajuns, din păcate, o voce în pustiu, iar Paul Goma, fiindcă a ales să spună adevărul până la capăt în legătură cu oamenii de litere, un adevărat paria.
Ce mi se pare curios din cale-afară, că tot am ajuns la capitolul disidenţi, e faptul că cei care au aflat într-un mod tragic, pe propria piele, ce este comunismul, Goma, Doina Cornea, Vasile Paraschiv şi alţii, nu şi-au asumat o asemenea “operă”, deşi, cu siguranţă că numele lor ar fi însemnat o viziune nedeformată a trecerii poporului nostru prin “raiul” comunist. Aş fi preferat ca aceşti disidenţi să conceapă un astfel de manual din cel puţin câteva motive. Unul ar fi că relaţia lor cu comunismul sigur nu ar fi putut să fie viciată de nici o circumstanţă. Spun asta, pentru că observ cum diverşi oameni de cultură încearcă să exploateze subiecte pe care le-au trăit în condiţii care nu le justifică întreprinderea. Am văzut, tot zilele trecute, la România Cultural, un domn din Cluj, care se ocupă cu cercetarea imaginarului.
E, desigur, de cercetat mult la imaginarul românilor, dar cum faci să cercetezi de-adevăratelea acest imaginar, când al tău propriu s-a format într-un comunism “paşnic”, sub protecţia căldicică a unor părinţi care stăpâneau una din cele mai aservite reviste literare sibiene? Cu tot respectul faţă de dl Marius Oprea, un asiduu cercetător şi talentat scriitor, până una-alta, probabil că vom citi manuale din care să aflăm doar că în România comunistă s-a trăit rău şi s-a suferit enorm. Dar când vom citi (şi unii vor învăţa) că sintagma “rezistenţă prin cultură” s-a inventat după 1989 doar pentru a acoperi mizeria morală, lipsa de curaj şi laşitatea unora care trebuiau să-şi continue traseul de “personalităţi ale culturii” şi după ce, cu ani în urmă, se adaptaseră atât de bine culturii comuniste?
Când ne vor spune manualele cât rău au făcut şi vor mai face aceşti oameni de cultură “rezistenţi”, care au avut mai ales grijă să-şi protejeze şi să-şi publice cărţile, să-şi împingă vlăstarele pe uşa din dos a literaturii, ca acum să ne dea şi lecţii de anticomunism? Prin ochii cui învaţă să privească tânăra generaţie comunismul? E o întrebare care, din punctul meu de vedere, este esenţială pentru viitorul acestei ţări. în ce mă priveşte, (ca trăitor al acelor vremuri tulburi) aş merge pe mâna dlor Vladimir Tismăneanu şi Virgil Ţârău, dar şi pe nepreţuitele mărturii ale unui Vasile Paraschiv, Doina Cornea sau Paul Goma. în rest, vorba lui Caragiale: “... a se scuti!”
