Cum se traduce «M**e, Blaga!» în româneşte

“Ne comportăm ca o gaşcă de răufăcători care a ratat un jaf şi începe să se autodevoreze, să se destrame pentru a compensa eşecul comun. Grosolănia nu este doar o lipsă de educaţie sau de autocontrol: este şi un simptom al eşecului colectiv.”

Astăzi, îmi amintesc de comedioarele abjecte de la începutul anilor ’90, de tipul “căderilor Constantinopolului”, ca de o perioadă a unei boeme pudibonde a societăţii româneşti, care părea că abia învaţă corespondentele argotice ale organelor sexuale. Văzute la cinematografele prăfuite, rămase încă în picioare, făceau casă plină. La televizor, erau privite pe rând de membrii familiilor cu sonorul la minimum, în direct şi în reluare, tocmai pentru a fi combătute cu mânie proletară buruienoşenia vorbelor şi Loredana, care face lucruri neruşinate cu Temişan pe la duşuri. Apoi, cam prin vremea lui “Asfalt Tango”, paradigma începuse să se schimbe. Însuşi Florin Călinescu, vedeta în mare glorie a PRO TV-ului, care îl întruchipa pe un “peşte” angajat de o franţuzoaică pentru a-i găsi o duzină de “dansatoare” dornice de afirmare, spune un banc porcos de-a lungul întregului film, cu poanta deşucheată lăsată la urmă. Naturaleţea şi firescul interpretării, actorii cunoscuţi din distribuţie şi umorul vulgar, dar bun, al filmului lui Caranfil face din “Asfalt...” primul film românesc de după 1989 în care argoul şi violenţa simbolică au căpătat sens cinematografic. În aceeaşi perioadă s-a petrecut şi explozia primelor televiziuni private comerciale, într-un peisaj audio-vizual dominat de posturile publice. Acestea au priceput de la bun început dorinţa latentă a românilor de descătuşare verbală şi în spaţiul public, nu doar acasă ori la locul de muncă, unde vulgaritatea şi violenţa de limbaj erau o constantă de mult timp. Ajunsă pe sticlă, înjurătura a fost legitimată în spaţiul public, iar folosirea sa, chiar abundentă, a încetat să mai fie semnul devianţei de comportament, aşa cum ştia fiecare din educaţia timpurie căpătată în şcoală, ci un instrument de a ieşi din conformism.

Tot din acea perioadă îmi amintesc de primele talk-show-uri politice, capitol la care Marius Tucă şi acelaşi Florin Călinescu au fost pionieri. Ulterior, Cristian Tudor Popescu, cu mina sa încruntată, verbul tăios şi intonaţia imprecativă, a creionat un model de atitudine faţă de deţinătorii puterii politice tot mai invidiat printre “liderii de opinie”, fără să-l poată imita cu succes, ci doar să-l schimonosească până la kitsch şi violenţă gratuită. Din şirul argumentaţiilor, nu de puţine ori sofistice, ale celui abreviat duios CTP, au fost mulţi cei care au extras doar violenţa verbală, nu şi exerciţiul retoricii, ca gimnastică artistică a binomului gândire-limbaj, pe care îl practica el cu tâlc şi cu o vocaţie a verbului încă neegalate în presă. Creatorul de stil jurnalistic s-a trezit, ani mai târziu, să constate că poporul şi portavocile sale televizuale l-au urmat orbeşte într-o spirală a vorbelor grele, până într-acolo unde lumea l-a votat pe omologul său din politică, Traian Băsescu, drept preşedinte. La puţin timp după instalare, adversarii săi au făcut din a-l înjura din ce în ce mai abitir obiectul unei adevărate întreceri socialiste pe ramură, fără a uita să pozeze în fete mari atunci când interesul o cerea sau când preşedintele le lua faţa înjurând şi mai vârtos.

De fiecare dată, limbajul trebuie văzut strict ca instrument al oamenilor pentru a-şi expune gândurile.
Cu cât retorica individuală este mai exersată, cu atât vorbitorul poate să redea mai fidel ceea ce gândeşte. Dacă, pe de-o parte, gândurile influenţează şi structurează, în cea mai mare măsură, ceea ce se exprimă prin limbaj, pe de altă parte, nu este mai puţin adevărat că legătura dintre cele două merge şi în sens contrar. Edward Sapir şi Benjamin Whorf expun şi dezvoltă, pe parcursul primei jumătăţi a secolului XX, ipoteza relativităţii lingvistice, considerând că natura fiecărei limbi influenţează modul de gândire al vorbitorilor ei. Într-un sens mai larg, teoria celor doi nu funcţionează doar dacă ne referim la limbi diferite, ci şi în interiorul aceleiaşi limbi, cu referire la stiluri individuale de a folosi comunicarea verbală sau chiar paraverbală (intonaţie, cadenţă etc.) Alunecarea limbii române vorbite în spaţiul public în două direcţii nefericite - anume vulgarizarea şi aspectul neîngrijit gramatical, acuzat în repetate rânduri chiar de CTP - trădează o modificare şi în gândirea colectivă a poporului care o foloseşte, în raportarea sa la propria evoluţie şi la realitatea obiectivă. Aşadar, violenţa verbală în spaţiul public - că se manifestă pe stadion, în presa populară, în dezbaterile publice televizate sau nu, la colţul străzii sau prin vocea a 6.000 de manifestanţi înjurând şi boscorodind în faţa unui palat Cotroceni al cărui locatar era plecat prin ţară - este doar exteriorizarea cea mai la îndemână a unei violenţe (încă) latente, care, strunită ca la carte, poate lua forme diverse şi nedorite. Atunci când oamenii care se manifestă în acest fel sunt tocmai poliţiştii chemaţi să asigure societatea că violenţa nu ia forme periculoase, lucrurile nu mai sunt simple deloc.

Că e bine sau rău cum a procedat preşedintele Băsescu după mitingul poliţiştilor, e prematur să o spunem. Dacă violenţa va escalada, atunci măsurile luate au fost proaste. Dacă nu se va întâmpla nimic, atunci deciziile vor fi fost cele corecte. Mi-e teamă însă că dorinţa “liderilor de opinie” de a-şi demonstra lor înşişi că preşedintele se înşală întotdeauna poate fi mai mare decât capacitatea unui stat debil de a-şi asigura propria stabilitate. Regiile politico-securistico-mediatice care curg de câteva zile la televizor demonstrează că lupta este crâncenă şi se dă fără scrupule. Dacă citim într-o astfel de cheie demisia ministrului Blaga şi refuzul generalilor aflaţi în fruntea armelor din Ministerul de Interne de a demisiona la rândul lor, nu cred că ne aşteaptă vremuri prea vesele.
PS.: Primele cuvinte ale textului nu-mi aparţin. Ele reflectă altă societate cu boli asemănătoare, cea franceză, şi au fost scrise exact acum trei luni de Pascal Bruckner în Le Monde. Nu degeaba suntem noi francofoni, iar preşedintele nostru seamănă în unele apucături cu preşedintele lor, iar la înfăţişare cu un fost prim-ministru, Laurent Fabius.